Ce emoții am avut!

Și ce frumos am trecut peste ele!

În portofoliul meu de pasionat de teatru exista o lacună justificată, dar totuși impardonabilă: Paso Doble, piesa scrisă de amicul Cristi Nedelcu, pusă în scenă încă din 2020.

S-a ivit ocazia de a-mi umple acest gol, printr-o reprezentație la Drobeta Turnu-Severin, și nu am pregetat a o fructifica.

Însă eram ros de teamă.

Frate, ce fac, dacă nu îmi place?

Cum împac adeziunea mea la dictonul Amicus Plato, sed magis amica veritas cu prietenia față de Cristi?

Din fericire, nu am fost pus în nicio dilemă morală, asta mulțumită calității textului, dar și a modului cum a fost exploatat de toți cei implicați în transpunerea lui pe scenă.

Paso Doble este un spectacol puternic ancorat în realitate, în provocările tehnologiei care ne modelează psihologia și ne împinge viețile pe făgașe fără întoarcere. Este despre un ansamblu de fenomene nocive pentru care nu avem încotro decât să adoptăm termeni anglo-saxoni: bullying, sexting, cybermobbing.

Dar piesa are și o valoare perenă, vorbindu-ne despre părinți și copii, despre cum angoasele celor dintâi se transmit celor din urmă, precum și lupta acestora pentru un destin propriu.

Textul lui Cristi nu este, însă, doar foarte precis din punct de vedere clinic, ci dramaturgic în adevăratul sens al cuvântului. Personajele sunt bine reliefate, dar ipostazele nu sunt fixe.

Pacienta devine terapeut. Bolnava o tratează pe cea sănătoasă. La această inteligentă dedublare a contribuit și alegerea inspirată a regizorului Constantin Florescu de a le îmbrăca pe ambele protagoniste la fel.

Această pendulare de roluri a reprezentat momentul când angajamentul meu afectiv în piesă a atins zenitul. Paradoxal, deși atunci am fost cel mai adânc implicat emoțional, nu am fost cu totul prezent acolo, pentru că m-am întors cu gândul la toate interacțiunile pe care le-am avut și le am cu persoane care suferă de tulburări de personalitate.

Persoane pe care loteria corticală și a vieții le-a condamnat la un calvar propriu, dar reflectat și asupra altora, mi-au relevat câtă compasiune am, care îi sunt limitele, care îi sunt scăderile. Cu astfel de persoane m-am descoperit pe mine.

Cât de prețioase și de dureroase sunt aceste lecții!

Nimic din toate acestea nu s-ar fi declanșat în hipocampul și amigdala mea, dacă Paso Doble n-ar fi beneficiat de un ansamblu de interpretări de excepție.

Oana Marcu și Teodora Colț sunt complementare în personalitățile pe care le afișează pe scenă, iar acest lucru sporește efectul pe care îl produce prestația fiecăreia.

Bineînțeles, e greu să nu remarci bogăția de expresie a Oanei Marcu, tranzițiile line de la asprime la duioșie, de la revoltă la cooperare. Chiar și secvența filmată, tertip scenic pe care nu îl agreez îndeobște, e umanizată de figura și dicția ei.

Și nu sunt singurul căruia i-a atras atenția. La sesiunea de discuții de după piesă, puștanul din fața mea s-a dat de ceasul morții să obțină postura de urmăritor al ei pe Instagram.

Dovadă a cât de bine i-a înțeles Cristi pe adolescenți și a cât de bine a jucat Oana Marcu.

Dar, stați, enumerarea beneficiilor de care am avut parte de pe urma piesei Paso Doble nu se oprește aici.

În toată cariera mea de spectator de teatru, nu apucasem să o văd pe Magda Catone pe scenă.

Acum s-a rezolvat și asta.

Deși rolu-i n-a fost amplu, l-a redat cu acea vervă și dedicare pe i le știm cu toții. Iar în interacțiunile ei cu personajul Teodorei Colț, analiza tranzacțională a lui Eric Berne își găsește o ilustrare foarte elocventă.

Exact în seara când la Drobeta Turnu-Severin se desfășura spectacolul Paso Doble, la Craiova poposea piesa Ea și numai ea a celor de la Teatrul Act.

Și, ca un făcut, ambele tratează aceleași teme.

Dar poate nu e o coincidență.

Poate acestea sunt nevralgiile societății noastre.

Iar teatrul este modul în care le putem diagnostica și, uneori, chiar trata.