Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Sunt atâtea de făcut, dar de citit nu ne lăsăm:

Reload – o carte care pornește de la ideea că nu ne nevoie să ai o viață ușoară, ba chiar e indicat să ai una plină, care să te pună la încercare, cu o condiție: să știi să îți reîncarci bateriile în mod inteligent. Henrik Fexeus și Catharina Enblad aduc argumente de bun simț în sprijinul ei și propun o categorisire pertinentă a acestor momente de reumplere a rezervelor de energie – mini, midi și maxi – fiecare cu specificul și obiectivele sale. La aceste trei trepte de reîncărcare a bateriilor se adaugă și super-puterea de care vorbea Matthew Walker – somnul. Cei doi autori sunt nord-europeni și nu au abordarea exaltată a confraților americani, însă și ei se lasă furați de tentația de ofer rețete cam de-a gata. Dar filosofia care stă la baza lucrării este aplicabilă și recomandabilă.

Citizen Kane – povestea realizării unuia dintre cele mai mari filme din toate timpurile, incluzând detalii din tinerețea și activitatea lui Orson Welles, dar și lupta acerbă de a difuza și chiar salva pelicula de furia celui care se credea satirizat de ea, magnatul media William Randolph Hearst. Autorul Harlan Lebo ia filmul scenă cu scenă și descrie toate inovațiile tehnice și stilistice utilizate, iar rezultatul este o copleșitoare epopee a ingeniozității umane. Figurile colaboratorilor lui Welles sunt de asemenea creionate foarte plastic, cea mai pitorească fiind a expertului în machiaje, care aducea cu un alchimist si care îi citea lui Orson Welles din exact cărțile pe care le detesta, când acesta aștepta neputincios să i se fixeze masca pentru vreo scenă sau alta.

Semiotica bancului – titlul cărții lui Cristi Nedelcu este auto-explicativ, ce nu se vădește, însă, de la început, este în câte moduri diferite poate fi citită. Mărturisesc că eu, unul, m-am repezit asupra bancurilor din conținutul ei de cum am primit-o și n-am făcut decât să trec de la unul la altul. Inutil să mai spun că m-a prins miezul nopții hohotind de zor. Apoi, volumul este și un excelent instrument pentru oricine se înhamă la o analiză semiotică, deoarece parcurge, explică și organizează cele mai importante concepte din domeniu. Mi-ar fi prins tare bine un asemenea îndreptar acum mai mulți ani, când roboteam la a desluși semnificanții, semnificații și simbolurile din filmul Citizen Kane (vezi mai sus) pentru o lucrare de licență. Evident, cea dintâi ca importantă și benefică abordare este cea pe care și-a propus-o Cristi Nedelcu însuși – să deslușești încet, dar sigur, marea de înțelesuri și bogăția expresivă a glumelor, a acestor mici, dar peremptorii dovezi ale desprinderii omului de regnul animal.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Ce știi tu, ești prea tânără!

Citeam mai deunăzi un articol despre refuzul multor ginecologi și obstetricieni din România de a pune sterilet unor tinere de sub 30 de ani, care cer în mod expres asta.

Argumentul cel mai des invocat de medici era formulat cam așa:

Ești tânără, încă nu știi ce vrei de la viața!

Tonul articolului era acuzator la adresa acestei condescendențe, care, deși sincer binevoitoare în multe cazuri, părea a aduce atingere libertății individuale a solicitantelor.

În contrapunct față de această atitudine vine Păsări de nisip, cea mai recentă piesă a lui Cristi Nedelcu, pusă în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Spectacolul e despre alegeri proaste, care au consecințe iremediabile, uneori nevăzute.

Oricine le face.

Adolescenții, în principal, dar nici adulții nu sunt feriți de morbul lor.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg unde să-l plasez pe amicul Cristi Nedelcu pe harta intelectualității.

E scriitor, îl roade tenia despre care vorbea Mario Vargas Llosa, asta știu cu certitudine.

E jurnalist, pentru că se documentează temeinic.

E dascăl, pentru că tot ce spune are un scop.

În spiritul acestei triangulații am înțeles mai bine Paso Doble, dar și mai abitir Păsări de nisip.

Piesa adună ca într-un creuzet traficul de persoane, fractura dintre adolescenți și părinți, despre explorarea sexualității, despre corupția din rândul forțelor legii.

Teme grave, care coexistă și se potențează reciproc.

Ce-i drept, unele sunt tratate schematic, dar întregul funcționează și te conduce spre deznodământul care tranzitează dinspre lumea fictivă către cea reală cu impactul unei găleți de apă rece aruncate pe tine, dezbrăcat la bustul gol și scos afară la -15 grade Celsius.

Ce-a vrut să spună autorul?

O întrebare care te macină la multe producții teatrale din prezent.

Dar nu și la aceasta.

Păsări de nisip știe ce vrea să spună și o știi și tu, grație scriiturii, punerii în scenă și, în ultimă instanță, interpretărilor.

Ecranul care separă prezentul de trecutul granulat și ușor neclar este un excelent mecanism narativ și plastic.

Nu lipsesc beteșuguri de realizare sau de abordare pe ici pe colo, cum ar fi anumite reacții ale personajului Alinei Mangra, glumița metatextuală cu bagajele sau păsările proiectate ocazional.

Dacă titlul include un cuvânt, nu e musai să-l și vedem, corola lumii mai trebuie și lăsată în pace, nu afișată literal.

Cele două ipostaze ale protagonistei reprezintă un reușit continuum actoricesc. Verva nestăpânită a Roxanei Mutu își găsește corespondent în caracterul volubil al Alinei Mangra, ambele demonstrând că, dacă se vrea, chiar și la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se poate pune preț pe meșteșugul declamației.

Mai puțini convingători mi s-au părut polițaii Cosmin Rădescu și Gabriel Marciu, pesemne pentru că mi-a fost dat să ajung să interacționez cu reprezentanți ai organului, iar nivelul de ghiolbăneală este mult mai ridicat decât eleganța în exprimare a celor doi.

Deși având obiective net didactice, Păsări de nisip se desprinde de simpla condiție de prelegere stilată și merge spre artă, cu tot sublimul ei, principalul argument fiind că personajele cele mai interesante sunt cele negative.

Nu a fost vreo surpriză pentru mine că Dragoș Măceșanu face treabă în rolul proxenetului, îl știu de multișor și până și fetele mele cele deștepte l-au remarcat în Năpasta. Însă aerul deopotrivă mieros și amenințător cu care își îmbracă personajul e seducător, e parfum de Heath Ledger ca The Joker.

Revelația a fost însă tânărul Mircea Mogoșeanu drept loverboy-ul Emil. De când sufletu-mi a simțit chemarea teatrului și filmului, mi s-a dezvoltat un radar interior, îndreptat cu precădere spre acei interpreți care, deși au apariții episodice, își fac simțită prezența și chiar fură atenția spectatorilor, în dauna colegilor de scenă mai dotați cu partitură.

Iar acum, la fiecare moment al lui Mircea Mogoșeanu, am înregistrat semnale de la radar.

Păsări de nisip nu poate rezolva toate problemele pe care le înfățișează.

Dar, în hăul căscat între anumite segmente de public și Teatrul din Craiova, este ca un picior solid de pod.

Sper că se va zidi o punte temeinică, pe care să o treacă apoi cât mai mulți.

Imaginile au fost surprinse de ortacul de vizionare Daniel Botea.

Tortura ta e izbăvirea mea

Ce emoții am avut!

Și ce frumos am trecut peste ele!

În portofoliul meu de pasionat de teatru exista o lacună justificată, dar totuși impardonabilă: Paso Doble, piesa scrisă de amicul Cristi Nedelcu, pusă în scenă încă din 2020.

S-a ivit ocazia de a-mi umple acest gol, printr-o reprezentație la Drobeta Turnu-Severin, și nu am pregetat a o fructifica.

Însă eram ros de teamă.

Frate, ce fac, dacă nu îmi place?

Cum împac adeziunea mea la dictonul Amicus Plato, sed magis amica veritas cu prietenia față de Cristi?

Din fericire, nu am fost pus în nicio dilemă morală, asta mulțumită calității textului, dar și a modului cum a fost exploatat de toți cei implicați în transpunerea lui pe scenă.

Paso Doble este un spectacol puternic ancorat în realitate, în provocările tehnologiei care ne modelează psihologia și ne împinge viețile pe făgașe fără întoarcere. Este despre un ansamblu de fenomene nocive pentru care nu avem încotro decât să adoptăm termeni anglo-saxoni: bullying, sexting, cybermobbing.

Dar piesa are și o valoare perenă, vorbindu-ne despre părinți și copii, despre cum angoasele celor dintâi se transmit celor din urmă, precum și lupta acestora pentru un destin propriu.

Textul lui Cristi nu este, însă, doar foarte precis din punct de vedere clinic, ci dramaturgic în adevăratul sens al cuvântului. Personajele sunt bine reliefate, dar ipostazele nu sunt fixe.

Pacienta devine terapeut. Bolnava o tratează pe cea sănătoasă. La această inteligentă dedublare a contribuit și alegerea inspirată a regizorului Constantin Florescu de a le îmbrăca pe ambele protagoniste la fel.

Această pendulare de roluri a reprezentat momentul când angajamentul meu afectiv în piesă a atins zenitul. Paradoxal, deși atunci am fost cel mai adânc implicat emoțional, nu am fost cu totul prezent acolo, pentru că m-am întors cu gândul la toate interacțiunile pe care le-am avut și le am cu persoane care suferă de tulburări de personalitate.

Persoane pe care loteria corticală și a vieții le-a condamnat la un calvar propriu, dar reflectat și asupra altora, mi-au relevat câtă compasiune am, care îi sunt limitele, care îi sunt scăderile. Cu astfel de persoane m-am descoperit pe mine.

Cât de prețioase și de dureroase sunt aceste lecții!

Nimic din toate acestea nu s-ar fi declanșat în hipocampul și amigdala mea, dacă Paso Doble n-ar fi beneficiat de un ansamblu de interpretări de excepție.

Oana Marcu și Teodora Colț sunt complementare în personalitățile pe care le afișează pe scenă, iar acest lucru sporește efectul pe care îl produce prestația fiecăreia.

Bineînțeles, e greu să nu remarci bogăția de expresie a Oanei Marcu, tranzițiile line de la asprime la duioșie, de la revoltă la cooperare. Chiar și secvența filmată, tertip scenic pe care nu îl agreez îndeobște, e umanizată de figura și dicția ei.

Și nu sunt singurul căruia i-a atras atenția. La sesiunea de discuții de după piesă, puștanul din fața mea s-a dat de ceasul morții să obțină postura de urmăritor al ei pe Instagram.

Dovadă a cât de bine i-a înțeles Cristi pe adolescenți și a cât de bine a jucat Oana Marcu.

Dar, stați, enumerarea beneficiilor de care am avut parte de pe urma piesei Paso Doble nu se oprește aici.

În toată cariera mea de spectator de teatru, nu apucasem să o văd pe Magda Catone pe scenă.

Acum s-a rezolvat și asta.

Deși rolu-i n-a fost amplu, l-a redat cu acea vervă și dedicare pe i le știm cu toții. Iar în interacțiunile ei cu personajul Teodorei Colț, analiza tranzacțională a lui Eric Berne își găsește o ilustrare foarte elocventă.

Exact în seara când la Drobeta Turnu-Severin se desfășura spectacolul Paso Doble, la Craiova poposea piesa Ea și numai ea a celor de la Teatrul Act.

Și, ca un făcut, ambele tratează aceleași teme.

Dar poate nu e o coincidență.

Poate acestea sunt nevralgiile societății noastre.

Iar teatrul este modul în care le putem diagnostica și, uneori, chiar trata.

Metempsihoză dinspre comunism

A scrie proză scurtă ca parte a unui experiment controlat e ceva, a construi un roman compact e altceva.

Dincolo de multe alte motive, cred că ăl mai puternic impuls de a citi Cimitirul trandafirilor al amicului Cristi Nedelcu a fost curiozitatea de a descoperi cum s-a comportat literar de data aceasta.

Ce am constatat rapid e o ambiție olimpiană față de cea ludică din Graffiti. Aici avem două planuri temporale, similare, dar și distincte, care converg, dar și deviază, cu tranziții subtile de la voce narativă la alta, tehnică pe care Cristi o stăpânește uimitor de bine, aducându-mi aminte, iar asta e o realizare formidabilă în sine, de Conversație la Catedrala de Mario Vargas Llosa.

Povestea în stil doppelgänger este a unor triunghiuri amoroase, cu neveste adulterine și cam turnătoare de istorici naivi. Ca unul care a studiat la o facultate cu un asemenea profil și a intrat în contact cu specimene umane precum cele care brăzdează narațiunea lui Cristi Nedelcu, nu-mi voi refuza plăcerea de a-l trage de limbă la proxima ocazie, în încercarea de a afla cât s-a folosit de materie primă reală și cât a plăsmuit singur în această privință.

Nobelizatul V.S. Naipaul a învolburat apele egalității de gen când a declarat că ar ghici din prima dacă o mostră de proză e scrisă de un bărbat sau de o femeie, evident, cu o tentă derogatorie față de sexul opus lui. Bănuiesc că nu i-ar fi fost greu să intuiască în vocile feminine ale lui Cristi condeiul și viziunea unui mascul, indiferent cu câte nuanțe și elucubrații specifice ar îmbrăca autorul personalitățile acestora.

Și mai curios sunt dacă amicul Cristi a fost bruftuluit de nevastă sau a primit proteste ardente din partea unor urmașe ale Evei.

Ce îi reproșam la volumul anterior era apăsarea cu care îmbibă proza de referințe culturale greu accesibile altcuiva decât unui intelectual pătimaș cum este el însuși (de apreciat că au dispărut notele explicative de subsol, să muncească aceia care vor să se dumirească). Iar unele explicații devin uneori exagerat de didactice, ca să nu zic pedante, precum ale lui Tolstoi în Război și Pace.

Cristi, mai puțină filosofie și mai multă dramă, te rog, că sexul este din belșug și ți-a ieșit la fix, un hop riscant de trecut pentru orice scriitor care se aventurează pe tărâmul ăsta.

Sper să nu înșel, dar Cristi Nedelcu declara undeva că perioada asta pandemică, fără precedent ca provocare socială și emoțională, i-a catalizat finalizarea romanului, care adăsta neterminat de ceva timp.

De aici să izvorască, oare, tonul acela pesimist de la finalul cărții?

S-au acumulat destule întrebări la Cimitirul trandafirilor.

Dar rolul literaturii autentice este să interogheze mai mult decât să răspundă.

Iar Cristi Nedelcu exact de-asta a produs.