Credință în suspans

E șmecher Rian Johnson.

Când s-a apucat să transpunsă în cheie modernă mistere semnate de Agatha Christie, credeam că e pură pasiune pentru un fel de narațiune care n-o să moară niciodată.

Însă regizorul-scenarist se folosește de atracția pe care un astfel de film ne-o stârnește fără greș, pentru a strecura comentarii despre ce i se pare în neregulă în societate în acel moment.

În Knives Out era neîncrederea patologică în imigranți.

În Glass Onion era ipocrizia și caracterul nasol al marilor moguli din tehnologie.

Acum, în Wake Up Dead Man, este radicalizarea religioasă, foarte pregnantă în SUA, dar nu numai, însoțită de un discurs teologic care incită la ură, nu la comuniune.

Însumate, toate aceste mesaje de subtext îl plasează pe Johnson spre stânga spectrului ideologic, fapt care le place unor, le displace altora, dar nici unii, nici alții, nu-i pot nega meritul de a le integra perfect unor povești pline de suspans și de personaje memorabile.

Un preot (Josh O’Connor) exilat de propriile apucături impulsive într-o parohie mai mică, descoperă că noul său șef de-acolo (Josh Brolin) e onanist declarat, tiran fără jenă și asupritor al unui grup restrâns de enoriași, care îi suferă sudalmele fără crâcnească.

Când respectivul profet care scuipă smoală și pucioasă oratorică este asasinat, bănuielile cad pe noul venit, care încerca să impună un dram de decență, iar asta îl aduce în scenă pe Benoit Blanc al lui Daniel Craig.

Deja acest personaj al său nu mai e noutate și probabil pentru a combate această uzură imagologică, e conturat și mai filfizon ca înainte, apropiindu-se astfel de un Hercule Poirot, dar e limpede că lui Craig îi place rolul acesta mai mult decât să se strofoace drept 007.

Pentru că detectivul nu ne mai ia ochii așa mult, avem ocazia să fim impresionați de Josh O’Connor, care, spre deosebire de omoloagele Ana de Armas și Janelle Monae din peliculele precedente, devine veritabil protagonist al acțiunii, nu doar pion al ei. Lejeritatea cu care exprimă o gamă foarte largă de reacții emoționale îl recomandă pentru partituri și mai mari pentru viitor.

Ca în orice producție din seria Knives Out, distribuția este de marcă și face o treabă excelentă.

Jeremy Renner, Jeffrey Wright, Thomas Haden Church sau Cailey Spaney sunt la post, Mila Kunis adoptă o ipostază atipică pentru nurii ei, cea de polițistă dintr-o bucată, iar Glenn Close e, așa cum o știm, o actriță pur și simplu mare.

Nu vă ascund că Wake up Dead Man are o coerență a suspansului nițel inferioară chiar și lui Glass Onion, de aceea nu cred că Rian Johnson va reuși să marcheze un hattrick și să înhațe o nominalizare la Oscar și pentru acest scenariu.

Dar nu contează, îi aștept următorul film ca un investigator care adulmecă după un nou caz.

Reflecții în alb

Michael Kenna este unul dintre principalii exponenți ai artei fotografice minimaliste.

Găsindu-mă la Muzeul Guimet din Paris pentru o altă expoziție, am descoperit-o și pe a sa, intitulată Silver Haikus, reunind imagini surprinse în peregrinările sale asiatice.

Dincolo de fascinantul proces tehnic, migălos și de durată, de a transforma o imagine din realitate în poezia vizuală distilată pe care o puteți admira mai jos, fotografiile sale mi-au catalizat redactarea unor haiku-uri mentale chiar când le vedeam prima dată.

Pe câteva dintre ele le aveți mai jos.

***

Bruma dimineții

Adevărul se schimbă

Fior

***

Vin cocorii

Suntem egali

Căutare

***

Eu sunt mic

El e mare

Metropolă

***

Forme moi și

Siluete curbe

Chin

***

Trăim așa

Cum visăm

Singuri

***

Linie cu linie

Toate duc

Acolo

***

Spre mântuire

Mergi neabătut

Tentații

***

Să învățam de

La stejar și de la

Trestie

***

Întâmplarea a făcut ca, în preajma transcrierii din memorie a acestor haiku-uri, să îmi iasă în cale două imagini care s-au încadrat artei lui Michael Kenna, așa că le-am imortalizat și le-am folosit ca sursă de inspirație la rându-le.

***

Impulsuri electrice

Sinapse doritoare

Conștiință

***

Acolo sus e

Libertate și

Necunoscut

Bestiarul din HOMM3

În lumea jocurilor video, Heroes of Might and Magic III se bucură se o stimă imensă.

Nu este primul din serie, așa cum îl arată și titlul, nici ultimul, dar este fără îndoială cel mai reușit.

Echilibrul dintre grafică, mecanism de joc și narațiune este desăvârșit, iar un ingredient care a contribuit, fără îndoială, la succesul său perpetuu (un amic de vârsta mea spunea că l-a redescoperit după 20 de ani) este bogăția ansamblului de creaturi fantastice care îl populează.

Mânat de nostalgie și spirit cărturăresc, m-am cufundat în a analiza și categorisi acest bestiar imens din HOMM3, cum îl prescurtează afectuos fanii.

Se cuvine a oferi întâietate mitologiei Greciei antice drept sursă de inspirație. Există o sumedenie de creaturi care provin din legendele vechii Elade și care și-au găsit loc în acest joc.

La orașul de tip Rampart, prima unitate pe care o poți recruta este Centaurul, creatura jumătate om, jumătate cal, care, în poveștile antice se prezintă în multiple ipostaze, ba negative, precum Nessus care îi face figura lui Herakles, ba pozitive, precum înțeleptul Chiron, dascăl al multor eroi, precum Tezeu, Iason sau Ahile.

Tot în orașul Rampart există și Pegas, calul înaripat care l-a însoțit pe eroul Belerofon în peripețiile sale, inclusiv în tentativa de a cere socoteală lui însuși Zeus în Olimp. De menționat că acea clădire din oraș care trebuie construită pentru a putea avea acces la unitățile Pegas se numește Enchanted Spring, ceea ce face trimitere la izvorul născut din lovitura copitei acestui bidiviu fermecat și care era sursă de inspirație pentru poeți și artiști.

În orașul de tip Stronghold, printre cele mai puternice unități se numără Ciclopul, uriașul brutal cu un singur ochi, a cărui caracteristică în joc este că aruncă bolovani la distanță, leit reacția lui Polifem după ce o pățește după întâlnirea cu Ulise. De menționat că acea clădire care permite accesul la Ciclop se numește Cyclops Cave, trimiterea la același episod faimos din Odiseea.

În orașul de tip Dungeon, o unitate bună de aruncat în focul luptei corp la corp este Minotaurul, bestia cu trup de om și cap de taur. Nu cred că e o surpriză că se recrutează din clădirea numită Labyrinth, iar versiunea îmbunătățită a unității – Minotaur King – are ca armă acea secure cu două tăișuri care este unul dintre simbolurile civilizației cretane străvechi.

În orașul de tip Dungeon mitologia greacă este bine reprezentată.

Aici putem recruta Medusa, una dintre cele trei Gorgone (vezi mai jos), creatură cu trup de șarpe și trunchi și cap de femme fatale, care se deplasează cu un sâsâit amenințător și are abilitatea de a împietri unele unități adverse, leit ca în poveștile de demult.

Tot aici ne putem folosi de mobilitatea și agresivitatea Harpiilor, creaturi înaripate cu cap de femeie și gheare ascuțite, care, conform legendei, îi răpeau regelui Phineus mâncarea și doar intervenția lui Iason și a argonauților lui potolindu-le temporar.

În orașul de tip Inferno, versiunea superioară a unității Hellhound (el însuși un laitmotiv și în alte mitologii, precum cea scandinavă) este Cerberul, gardianul lumii subterane, reprezentat, bineînțeles, cu trei capete.

În orașul de tip Tower, unitatea cea mai puternică este Gigantul, iar versiunea sa îmbunătățită, Titanul, o asociere foarte potrivită, căci aceștia sunt stăpânii Universului până când sunt doborâți de zeii olimpieni. Știind asta, nu cred că e o întâmplare că, pentru a-i recruta, ai nevoie de clădirea denumită Cloud Temple, care și seamănă ca design cu un templu grecesc antic.

În orașul de tip Cove, cel dedicat apei, unitatea cea dintâi este Nimfa, având ca versiune îmbunătățită Oceanida, întruchipări ale caracterului feminin fluid și mlădios, foarte prezente și influente în mitologia greacă din Antichitate.

În orașul de tip Fortress, avem alte două creaturi din Legendele Olimpului.

Una este Gorgona (vezi mai sus), denumirea generică a acelor surori cu privire hipnotizantă, dintre care cea mai cunoscută era Medusa. Deoarece în forma de femei-șarpe deja exista în joc o astfel de unitate, aici Gorgona este reprezentată ca o bovină masivă, care își păstrează, însă, ochii care pot aduce sfârșitul nefericitului asupra căruia se opresc.

Alta este Hydra, cea mai puternică unitate din Fortress, o făptură reptiliană masivă, cu mai multe capete, evidentă trimitere la monstrul pe care îl are de înfruntat Herakles în cea de-a doua muncă a sa, la fel cum clădirea de unde se recrutează, Hydra pond, este aluzie la zona mlăștinoasă unde legendara creatură își afla bârlogul.

Ca un adaos, pe hărțile din extensia neoficială Horn of the Abyss există o așezare denumită Wineyard, unde se găses unitățile Satyr, emblematicii oameni-țapi băutori care îl acompaniau pe Dionisos.

După ce al mitologiei grecești, bestiarul medieval are o contribuție marcantă la atmosfera din Heroes of Might and Magic III.

Multe unități par desprinse din cărțile lui Tolkien.

În orașul de tip Rampart, avem Goblin și Hobgoblin, Wolf Rider și Wolf Raider (una dintre cele mai intense secvențe din The Lord of the Rings: The Two Towers îi are pe aceștia în prim-plan), Orc și Orc Chieftain, relație care te duce imediat cu gândul la aceeași trilogie a lui Peter Jackson.

În orașul de timp Rampart îi avem pe cei de cealaltă parte a baricadei: Dwarf (curat Gimli ca design), Wooden Elf (curat Legolas), dar și Dendroid Guard și Dendroid Soldier, care seamănă cu puternicii Ents din The Lord of the Rings.

Nu lipsesc nici alte prezențe obișnuite ale folclorului medieval:

Tot în orașul de tip Rampart avem și pe Ogre, ceea ce s-ar traduce în română drept ”căpcăun”, ceea ce explică și de ce versiunea superioară a unității, Ogre Mage, poate utiliza vraja Bloodlust, care trimite la apetitul nesățios al acestor monștri.

Nu e de mirare că orașul Necropolis are o galerie largă de creaturi care trimit la lumea morților.

Prezența vampirilor, a scheleților și a zombilor nu poate mira pe nimeni, dar aici mai există și Wight și Wraith, ambele cuvinte anglo-saxone arhaice denumind apariții spectrale ale decedaților care încă nu și-au încheiat socotelile cu lumea celor vii.

Tot din categoria spiritelor care stau aproape de oameni sunt și unitățile Imp și Familiar din orașul Inferno. Cei dintâi denumesc un fel de spiriduși puși pe pozne mai mult sau mai puțin funeste (Puck al lui Shakespeare), iar cei din urmă un fel de asistenți ai isprăvilor vrăjitoarelor medievale.

Alte creaturi înrudite tematic sunt din categoria celor neutre, întâlnite pe parcursul jocului în diverse scenarii: Pixie și Sprite sunt mici zâne înaripate (precum Tinker Bell din Peter Pan sau cele care o iau razna în Harry Potter and the Chamber of Secrets); Leprechaun este un spiriduș bătrân și cu pălărie din basmele irlandeze; Troll-ul este, așa cum îl știm, un uriaș masiv, capabil de ample distrugeri, dar fără prea multă minte.

Contrar părerii încetățenite, un Gremlin, care apare ca unitate inițială în orașul de tip Tower, nu are o istorie atât de îndelungată, căci a apărut în imaginația colectivă la începutul secolului XX, denumind un fel de spiriduș răuvoitor (vezi Imp mai sus), care sabota munca inginerilor din domeniul aviației, care atunci era la începuturi.

O subcategorie aparte a bestiarului medieval care se regăsește în Heroes of Might and Magic III este cea a animalelor fantastice.

În orașul de tip Castle, o unitate de bază este Griffin (în română, ”grifon”), maiestuoasa creatură care îmbină trupul unui leu și aripile și capul unui vultur. Un simbol des întâlnit în heraldica medievală, dar și în decorațiunile castelelor și catedralelor din acea perioadă.

Un alt simbol medieval emblematic este și Gargoyle (în română, ”gargui”), care se regăsește ca unitate în orașul Tower.

Superbul Unicorn, omniprezent în imagologia medievală (vezi seria de tapiserii Doamna cu licornul) este o unitate puternică din orașul de tip Rampart.

Orice jucător de HOMM3 râvnește la a avea dragoni în armiile sale, iar acest monstru de legendă al poveștilor medievale este omniprezent în joc.

Interesant este că, în orașul de tip Fortress, există două unități care provin din creaturi fantastice care au contribuit la imaginea dragonului medieval.

Una este Wyvern, al cărui nume provine dintr-un cuvânt englezesc arhaic care denumește un ”șarpe”, și care, vizual, s-a bucurat de o largă răspândire în heraldică (vezi steagul Țării Galilor).

Alta este Basilisk, creatură reptiliană care își are originile în mitologia greacă, dar care a cunoscut o amplă popularitate în poveștile medievale, unde a dobândit și abilitatea de a-și împietri victimele, prezentă și în acest joc, dar și ca factor decisiv în acțiunea din Harry Potter and the Chamber of Secrets.

Nu lipsesc câteva exemple de inspirație biblică sau din imagologia creștină.

În orașul de tip Castle, o unitate importantă și puternică este Monk (în română, ”călugăr”), a cărui înfățișare este ilustrativă. Interesant este că versiunea sa superioară este Zealot, nume dat membrilor unei secte iudaice care se opunea fervent stăpânirii romane și care a ajuns să denumească pe orice adept fanatic al unei cauze (știu, ne gândim automat și la Starcraft când îi spunem numele).

Tot în orașul de tip Castle este și una dintre cele mai puternice unități din întregul joc – Archangel – care are o înfățișarea după toate canoanele artei creștine și este înarmat cu acea sabie de foc despre care se vorbește în Biblie.

De asemenea, dușmănia acerbă dintre unitățile Angel din Castle și Devil din Inferno poate influența soarta multor bătălii.

Poate cea mai erudită dintre referințele culturale din acest joc este existența a două unități din oralul Infernp – Gog și Magog. Atât în Biblie, cât și în Coran, aceștia sunt dușmani ai divinății, împotriva căreia vor lupta la sfârșitul timpurilor.

Înfricoșătoarea creatură de o forță copleșitoare din orașul Stronghold, Behemoth, o evocă pe cea din Cartea lui Iov din Vechiul Testament, varianta terestră a monstrului Leviathan, un alt nume des utilizat în ficțiune.

Apropiate de spațiul imaginar medieval, deși nu de sorginte creștină, sunt și unitățile Golem (Stone și Metal) din orașul Tower, care, în joc, atât ca trăsături și înfățișare, trimit la creatura de temut plăsmuită de rabinul Loew pentru a-și apăra coreligionarii din Praga de persecuțiile celor din jur.

Deși, după cum am văzut, Heroes of Might and Magic III se inspiră preponderent din mituri și legende europene, nu lipsesc trimiteri la creaturi din sfere culturale diferite de Bătrânul continent.

Lumea orientală a celor O mie și una de nopți este prezentă în câteva ipostaze.

În orașul de tip Tower, o unitate de vază este Genie, adică duhul din lampă eliberat de Aladin întru îndeplinirea dorințelor protagonistului. Designul este cel deja clasic, iar clădirea care permite recrutarea acestora duhuri este numită sugestiv Altar of Wishes.

În joc, dușmanul neîmpacat al unui Genie este un Efreeti din orașul Inferno. În românește efrit, acesta era un alt fel de duh (asemănător cu un djinn), de obicei răuvoitor față de oameni și o apariție constantă în poveștile Șeherezadei.

În câteva dintre istorisirile soției regelui Șahriar apare menționată Pasărea Roc, o creatură înaripată gigantică, în stare să ia în gheare un bivol întreg, și unitate puternică din orașul Stronghold.

Din legendele persane provine unitatea Manticore din orașul Dungeon, adică leul cu aripi și coadă de scorpion, cu diferență că, la origini, avea și cap de om, ceea ce poate genera o paralelă cu statuile Lamassu din palatele asiriene (vezi și Griffin mai sus).

Din mitologia hindusă, preluată ulterior și de budism și jainism, este Naga, șarpe fantastic, de obicei reprezentat cu trunchi de om, care aici se regăsește în orașul Tower, dovadă a originii sale fiind că unitatea din joc are patru brațe.

În orașul neutru Factory există o unitate numită Sandworm. Tentația ar fi să ne gândim la creaturile semizeiști din universul Dune, însă creatorii jocului s-au dus chiar mai departe cu referințele culturale, căci versiunea sa superioară este Olgoi-Khorkhoi, un mitic șarpe de nisip din Deșertul Gobi, pe care unii cercetători se încăpățânează să îl caute, așa cum o fac cu Monstrul din Loch Ness sau cu Yeti.

Tot în orașul Factory se găsește și Coatl, un fel de dragon cu pene, vădit inspirat din miturile referitoare la Quetzalcoatl, una dintre divinităților principale ale panteonului populațiilor mezoamericane cum ar fi aztecii. De menționat și că această unitate poate fi recrutată la clădirea Serpentarium, care aduce cu Piramida Șarpelui cu Pene din orașul Teotihuacan.

Și, nu în ultimul rând, în orașul neutru Conflux, există unitatea Firebird, cu versiunea sa superioară, Phoenix. Un simbol care nu mai are nevoie de nicio prezentare, care a străbătut culturile și veacurile și a ajuns până la noi ca expresie a eternei renașteri din cenușa propriei existențe.

Mă folosesc de această metaforă și îmi exprim speranța că, tot la fel, un joc magnific precum Heroes of Might and Magic III va renaște în inimele a noi și noi generații de jucători cu imaginație de poveste.

Să privim pictura! (CXXIII)

Jucătorul de șah

Când vine vorba de arte, cuvântul ”regie” te duce cu gândul la unele în mișcare, precum dansul sau teatrul sau cinematografia.

Pictura, chiar și când redă tumultul sau viteza, e statică.

Depinde, însă, de măiestria artistului să convingă creierul privitorului că în imaginea imobilă din fața e doar un instantaneu din perpetua deplasare a lumii.

Am găsit, însă, un tablou în care autorul, cu o bună știință remarcabilă, îndrumă ochii celui care îl privește, astfel încât să transmită materiei cenușii ceva anume.

Se intitulează Jucătorul de șah și se găsește la Muzeul de Artă al României.

Cele două picturi schițate în plan secund sunt orientatate astfel încât să conveargă în punctul din care vrea Corneliu Baba să începem traiectoria decodării – chipul aplecat al domnului adâncit în acest străvechi și nobil joc.

Faptul că suferă de calviție este un avantaj, căci jocul luminii de pe creștetul său este încă un semnalizator pentru atenție.

Privirea concentrată se îndreaptă către tabla de șah, și într-acolo ne îndreptăm și noi.

Cele două mâini curbate, imposibil de ignorat, grație impecabilului contrast cu tonurile generale reci ale lucrării, asigură faptul că privirea noastră nu se abate de la traseul stabilit de pictorul-regizor.

Ajunși la destinație – tabla de șah – ni se oferă doar o parte a ei, astfel că mobilizăm imaginația și încercăm să reconstituim configurația întregii situații strategice și, mai ales, persoana adversarului.

Și iată cum, cu o bucată de pânză și niște vopseluri, dar cu o regie impecabilă a lui Corneliu Baba, ne-am realizat propriul film mental.

Mintea e un cinematograf ambulant.

Focu’ la ei

Iată că a apărut și al treilea film din universul Avatar.

Nu mai e un eveniment epocal, dar, o spun fără opreliști, e unul binevenit.

Într-un fel, acum, deja cunoscându-i SWOT-ul cinematografic, reușești mai bine să te bucuri de ce are James Cameron de oferit și să treci mai ușor peste scăderile de care e limpede că nu se va dezbăra cât o trăi.

Povestea din Avatar: Fire and Ash e continuarea celei din The Way of Water, dar mai puțin contemplativă și mai orientată spre acțiune și secvențe de anvergură.

Jake Sully, consoarta Netyri și toți ai lor au de înfruntat, pe lângă cohorta de dușmani umani anteriori, și pe unii din neamul lor, un clan cu apucături escatologice, care venerează focul, practică distrugerea și omorurile, nu se dau în lături de la a le comite cu arme moderne și sunt conduși de o șămăniță de o senzualitate demoniacă, pe nume Varang.

De fapt, câtă vreme filmul o are în prim-plan, mi-a suscitat interes și din punct de vedere emoțional, iar scena dintre ea și colonelul afurisit, personaj negativ încă din prima peliculă, are o intensitate de-a dreptul macbethiană.

Altminteri, ni se servesc aceleași conflicte morale și interpersonale cu care cei din generația mea au crescut încă din perioada generoasă și optimistă a Hollywoodului de ani ’90, atât de previzibile, încât, deși se soluționează după vreo două ore de narațiune, le știi dezodământul de cum apar.

Sunt practic, timpi de așteptare și repaus între porții din ceea ce regizorul e neîntrecut în a oferi – acțiune fulminantă și grandioasă.

Orice se poate spune despre Avatar: Fire and Ash, dar și că nu e spectaculos. Ba chiar aș zice că, din acest punct de vedere, e vârful de până acum al seriei.

Pe apă, în aer sau pe uscat, filmul explodează cu adrenalină, culoare și coregrafie, iar Cameron demonstrează că, deși nu a atins nivel de artă în tridimensional, precum Ang Lee sau Alfonso Cuaron, rămânul meseriașul suprem al acestei tehnologii.

Am verificat chiar acum și am văzut că Avatar al patrulea e în faza de post-producție, iar al cincilea e la rându-i în lucru.

Să îmi acorde un an, doi, să mă dezmeticesc și o să revin pe Pandora, căci nu-i rău acolo.

Ca între oameni

La Nurnberg a avut una dintre cele mai importante judecăți din istorie, așa că îmi permit și eu să vin cu o judecată de valoare asupra filmului Nuremberg din 2025 în comparație cu cel cu subiect similar din 1961.

E o nedreptate ca acesta să fie considerat net inferior aceluia.

Da, regizorul-scenarist James Vanderbilt se lasă în câteva rânduri furat de locuri comune hollywoodiene, dar acestea sunt integrate tramei narative și nu stânjenesc mesajul pe care își propune să îl transmită.

Iar o diferență majoră între cele două creații cinematografice nu e un neajuns, dimpotrivă.

Judgement at Nuremberg al lui Stanley Kramer vizează idei și contradicții, ilustrate de diversele personaje care îl populează. Justiție vs dreptate, deficiențe vs. inteligență, oratorie vs. sinceritate și, mai presus de toate, logică vs. moralitate sunt antinomiile care se perindă în sala de judecată, iar concluziile desprinse pot fi aplicate istoriei ca întreg, nu doar Holocaustului.

Aici, însă, totul are oamenii în prim-plan.

Un psihiatru american pe nume Douglas Kelly este însărcinat să îi testeze pe liderii naziști capturați înainte să își facă singuri felul, pentru a stabili dacă sunt apți mintal pentru a fi supuși unui proces autentic.

Pe parcurs, ajunge să îi înțeleagă și să lege relații umane cu ei, în special cu Hermann Goring, cel mai înalt oficial supus acestor proceduri juridice.

Din noianul de interacțiuni, parte inspirate din realitate, parte fictive, ajungem să constatăm că învinșii naziști sunt oameni, nu ființe supranaturale malefice, iar învingătorii americani și aliații lor nu sunt lipsiți de păcate sau defecte.

Această ambiguitate, care nu e niciodată insultătoare și care, spre lauda scenariului, rămâne în limitele rezonabilului, e realizată cu acea calitate a Nuremberg care îl apropie cel mai mult de ilustrul predecesor – calitatea deosebită a interpretărilor.

Bune saubrele, există multe personaje secundare care au momentele lor de grație, când atenția noastră e în primul rând asupra lor.

Michael Shannon este un om al legii animat de idealuri nobile, dar făr’ de fler retoric, Richard E. Grant e cinic, dar iscusit, iar John Slattery e un comandant dintr-o bucată, dar nu total lipsit de înțelegere.

Evident, caimacul plăcerii, căci se poate vorbi și de așa ceva într-un asemenea film, e luat de schimburile de replici dintre doctor și pacient, dintre Kelly și Goring, dintre două Oscaruri care se fac simțite din plin.

Rami Malek nu e un monument de integritate, ba chiar are ceva de șmecheraș în anumite momente, dar asta nu aduce atingere idealurilor pe care le întruchipează, ci doar presară nuanța necesară demersului cinematografic ca întreg.

De cealaltă parte, Russell Crowe e colosal și nu mă refer aici doar că s-a făcut o namilă de om, lucru pe care îl exploatează fără rețineri.

Performanța lingvistică e impresionantă, are un accent german consistent pe tot cuprinsul peliculei, dar chiar vorbește în acea limbă în destule momente. Acesta este, totuși, doar glazura prestației sale impunătoare.

Ce e cu adevărat memorabil este cum îl face pe Goring să pară mai competent decât trebuie să fie fost și mult mai charismatic decât era cu siguranță. Nu credeam că vreun tartor nazist poate fi recreat la fel de multifațetat cum a reușit odinioară Bruno Ganz cu Hitler în Der Untergang.

Nu mai vrea Russell Crowe să aibă de-a face cu Oscarurile, că, dacă și-ar fi pus mintea, cred că înhața o nominalizare pentru rolul ăsta.

S-a reproșat lui Nuremberg că ar conține multe inexactități istorice.

Dincolo de orice dramatizare a dialogurilor și a situațiilor, ca și în Judgement at Nuremberg, și aici ni se prezintă imagini reale din acele abisuri ale naturii umane, lagărele de concentrare naziste.

Atunci înțelegem că Nuremberg, cum o fi el, e un film necesar.

Se aude zăngănit de arme tot mai tare în lume, iar oamenii redescoperă gustul nociv al extremismului.

Merită să li se aducă aminte la ce pot duce toate astea.

Și ce avem de făcut pentru a împiedica ororile.

Să privim pictura! (CXXII)

Portret de femeie

Știu când la cine v-ați gândit când ați văzut prima dată acest tabou.

De fapt, la același artist m-am gândit eu însumi când mi-au căzut ochii pe Portret de femeie la Muzeul de Artă al României din București.

La Amedeo Modigliani, bineînțeles.

La stilul inconfundabil al acestui artist care, deși italian de origine, a avut o viață emblematică pentru acea parte boemă a Parisului numită Montmartre.

Chipuri schematizate, cu ochi fără pupile, înfățișări prelungi, vădit inspirate din estetica Africii negre, de care n-au rămas neatinși nici Picasso sau Matisse, nici chiar Brîncuși.

Și, totuși, autorul acestei picturi este Jean David (1908-1993), pictor român de origine ebraică, activ în Bucureștiul de avangardă în perioada interbelică, deci exact acei ani în care faima lui Modigliani, răpus prematur de tuberculoză în 1920, depășise fruntariile Franței și ale istoriei și se răspândise în lume și în legendă.

E neîndoios că Jean David, influențat de arta, dar și impresionat de sfârșitul lui Modigliani, a vrut să îi aplice, ca omagiu sau din curiozitate, stilistica, rezultatul fiind acest mic șoc plăcut pe care îl are orice vizitator al muzeului când îi vede tabloul.

Iete-te, Modigliani!

Ia să scot repede telefonul!

Bunătatea nu se poate falsifica

Există o decadă în cinematografia americană când generozitatea idealurilor și calitatea realizării au fuzionat perfect.

Este vorba de perioada de după Al Doilea Război Mondial, când, ieșite biruitoare din Al Doilea Război Mondial și instalate dominant ca pol al libertății de expresie și tărâm al unei prosperități fără precedent, Statele Unite ale Americii își făureau imaginea din care s-au hrănit decenii la rând (până de curând).

În acest context apare Mister 880, comedie romantică și lejer film de suspans, în care un agent specializat în depistarea falsificatorilor de bani (Burt Lancaster) încearcă să dea de urmele personajului eponim, care nu e nici foarte competent, nici foarte dăunător (vizează bancnote de 1 Dolar), dar care a rămas neprins mai bine de un deceniu.

Pe parcurs, se îndrăgostește de o simpatică și incisivă interpretă de la ONU (Dorothy McGuire) și îl cunoaște pe de-toți-iubitul Skipper, un pensionar al cărui scop în viață nu pare a fi decât a-i ajuta pe ceilalți (Edmund Gwenn).

Regizorul Edmund Golding folosește un scenariu inteligent, foarte bine documentat, pentru a împleti latura amoroasă relaxată cu vaga tramă narativă, rezultatul obligându-mă să apelez din nou la sintagma ”mică bijuterie”, care caracterizează aceste filme de calitate, care n-au aura acelor capodopere înregistrate de posteritate, dar care nu așteaptă decât să fie șterse de praful uitării, pentru a străluci din nou.

Burt Lancaster este viguros și charismatic fără efort, așa cum îl știm, Dorothy McGuire îi dă replica pe măsură, însă acel personaj care impune tonul emoțional al peliculei este Edmund Gwenn.

De neuitat ca Moș Crăciun în Miracle on 34th Street, acest adorabil actor readuce bonomia și altruismul pe ecran, dar le conferă mai multe umbre ale trecutului. În personajul său îl vedem pe acel om ajuns la vârsta senectuții după o viața care nu l-a scutit de durere, dar pe care o gestionează dedicându-se celorlalți.

De aceea, mica sa transgresiune (nu zic mai mult, deși nu-i greu de ghicit despre ce e vorba) apare nu doar scuzabilă, ci mai mult ca o acuză discretă la adresa modului cum societatea alege să își trateze membrii ajunși la amurgul vieții.

În prag de sărbători hibernale, merită să reflectăm asupra acestui lucru.

A nins cu muzică peste Craiova

Schimbările climatice sunt vizibile în fel și chip, inclusiv la Craiova, însă, dacă nu am avut parte de fulgi de nea dintr-aceia reali și fractalici, a nins peste noi cu muzică.

Acest fenomen sonoro-meteorologic s-a intitulat Festivalul Internațional Craiova Muzicală și a constat în mai multe episoade de precipitații armonioase abundente.

Primul dintre acestea ne-a condus, paradoxal, în zonele aride și pitorești ale Orientului, prin intermediul unui program izvorât din pasiunea dirijorului Vladimir Lungu, ușor transmisibilă și nouă, spectatorilor.

Marșul turc de Ludwig van Beethoven, Uvertura operei ”Abu Hassan” de Carl Maria von Weber, Rapsodia ”Marea Neagră” de Bujor Hoinic sau Suita de balet ”Belkis, Regina di Saba” de Ottorino Respighi ne-au purtat pe dune, prin bazare și prin grădini cu havuzuri, toate filtrate de estetica muzicii clasice, care e o alma mater, care primește în sânu-i instrumente precum tâlvul, un fel de cimpoi, sau kemence, un instrument tradițional din acel continuum cultural geografic și cultural care este Levantul.

Triplul concert pentru vioară, violoncel, pian și orchestră, op. 56 al aceluiași înnourat lui Beethoven a avut în prim-plan trei artiști tineri, Petre Abraham Smeu la vioară, Jan Sekaci la violoncel și Izabela Voropciuc la pian, iar asta mi s-a părut o ideea foarte inspirată, pentru că această compoziție adună acele zbateri cu care se confruntă fiecare dintre noi la ieșirea din copilărie și la contactul cu gloria și oroarea existenței.

Ați simțit vreodată cum se lipește un fulg de zăpadă de piele, mai ales în zone nu des expuse, precum gâtul sau spatele?

Inițial e o senzație aproape șocantă, dar apoi înveți să o apreciezi, să înțelegi ce minunată lucrare e natura, atât cea din exterior, cât și cea proprie.

O senzație similară am încercat la următorul episod din Festivalul Craiova Muzicală la care am ajuns – spectacolul Cealaltă voce.

Compoziții la pian de Ludwig van Beethoven, Franz Schubert, Maurice Ravel, Adela Dumitrescu sau Cătălin Crețu au alternat cu lectura unor scrisori de curând scoase din arhiva CNSAS și aparținând unor virtuozi români ai acestui nobil instrument, Dinu Lipatti, Mândru Katz sau Radu Lupu.

O idee care a redus factorul divertisment, dar l-a potențat masiv pe cel emoțional, mai ales că aceste epistole erau adresate părinților artiștilor, iar vocea pe care au căpătat-o a fost a unui Marius Manole mai expresiv ca niciodată în tristețe și melancolie.

Prin aceste scrisori, am pătruns în cotloanele și chinurile condiției de artist, uneori la antipozi față de arta însăși.

Poate de aceea am simțit și am apreciat în mod deosebit deferența pe care Mihai Ritivoiu și Marius Manole o arătau față de momentele celuilalt.

Nu mai erau colegi de scenă, ci părți ale unui întreg.

Over snow by winter sown spune Gandalf în The Lord of the Rings, unul dintre multele momente de grație revărsate asupra noastră în cadrul spectacolului Muzică din filme și jocuri video al lui Ivano Guagnelli (dirijor) și Riccardo La Chioma (proiecții și efecte vizuale), deja o tradiție a toamnei târzii, pe care mă forțez să o urmez neabătut an de an de când a debutat.

Ediția aceasta a venit cu o grandoare sporită, căci orchestrei Filarmonici ”Oltenia” i s-a alăturat și Corala Academică (avându-l drept maestru din umbră pe Pavel Șopov).

Așa s-au putut desfășura în toată splendoarea compilații din trilogia de legendă a lui Peter Jackson, din Pirates of the Carribean, având echivalente pe măsură din universul jocurilor video, precum Civilization, Baldur’s Gate 3 sau Skyrim.

Foarte simpatic a fost aranjamentul din Minecraft, acest fenomen cultural pe care l-am văzut luând amploare sub ochii mei și cuprinzând generații succesive de copii cu care am lucrat.

De fapt, murmurele de încântare ale celor mici din toată sala la apariția acelor forme pătrățoase recognoscibile instantaneu au constituit al doilea cel mai frumos moment al acelei seri.

Vă întrebați care ar putea fi cel dintâi?

Acesta nu putea fi decât Duel of the Fates, compoziția epopeică a lui John Williams din Star Wars: Episode I: The Phantom Menace, preferatul meu din toate producțiile cinematografice care stau sub acest titlu de patrimoniu universal.

Din cauza reacțiilor exagerat de negative de la acel moment la adresa acestui film (fanii nu știau că urmează Episoadele VII-IX), nu i s-a acordat aceeași importanță ca bucăților care declanșează reacții pavloviene mapamondului întreg.

Dar timpul a repus-o pe piedestalul care i se cuvine, căci are un dramatism în crescendo și un aer de profeție a marilor încercări care vor vine care te copleșesc și te poartă fără greș în acel basm intergalactic care este Star Wars.

Exact ce s-a întâmplat în sala Filarmonicii din Craiova, sub bagheta Jedi a lui Ivano Guagnelli.

A urmat un front atmosferic de voie bună românească, prilejuită de descinderea în Bănie a doi moldoveni de ambele părți ale Prutului.

Ștefan Diaconu, din Rădăuți, expert în flaut, dar nu numai (vezi încântarea mea de mai jos), și Radu Rățoi, din Chișinău, acordeonist, dar și percuționist cu acest instrument, formează MoldoDuo și, împreună cu câțiva muzicieni ai Filarmonicii din Craiova, ne-au purtat într-un Ocol al Pământului în 30 de Minute, adică prima audiție de pe teritoriul țării noastre a compoziției lui Paul Pintilie, Turistul muzical.

Am fost azvârliți în iureșul exuberanței latino-americane, am străbătut deșertul în legănatul molcom al unei cămile și am tras o bătută irlandeză de pub.

La un moment dat în timpul acestei bucăți muzicale, Ștefan Diaconu ne-a acordat privilegiul deosebit de a asculta un strop de duduk, instrumentul armean făcut celebru de marele Djivan Gasparyan pe coloană sonoră din Gladiator și pe care eu îl consider a emite cele mai frumoase (și mai triste) sunete pe care le-a plăsmuit vreodată creativitatea umană.

Spre deosebire de politică, unde tendințele globaliste se opun celor naționaliste, la acest concert globe-trotting-ul a conlucrat cu creațiile neaoșe, căci MoldoDuo ne-a blagoslovit și cu Rapsodia nr. 1 a lui George Enescu, aranjată inedit pentru flaut, acordeon și orchestră de coarde, precum și niște cântece românești ultra-celebre, transpuse în aceeași combinație a celor doi virtuozi.

Ca oltean, sunt mândru de accentul și perfectul meu simplu, dar acum am simțit nevoie să declar ritos:

MoldoDuo, mai poftiți pi la noi!

Ninsoarea muzicală nu a pătruns doar în sala Filarmonicii “Oltenia”, ci și în alt loc de cultură care poate găzdui muzică – Muzeul de Artă din Craiova.

Holul și sălile sale somptuoase au fost martorele unui proiect superb din trecut – Europa Season – care mi s-a imprimat atât de puternic în memoria afectivă, încât n-am pierdut această ocazie de a retrăi un crâmpei din trecut.

Protagoniști au fost acum Ion-Ștefan Dimitriu la Pian și Ștefan Cazacu la violoncel, iar programul pe care ni l-au așternut către suflet via urechi a fost la fel de bogat decorat precum Palatul ”Jean Mihail.

Am avut Sonata op. 102 a lui Ludwig van Beethoven, despre care se zice că ar fi cea mai blândă a sa, dar care tot a emanat o energie viforoasă.

Am avut Elegia lui Gabriel Faure, o sublimă invitație la a lăsa piciorul de pe accelerație existenței și a ne contopi cu liniștea.

Am avut și Requirebros a lui Gaspar Cassado, din care a răzbătut flamencoul și patimile sale.

Cred că nu o să se supere distinsul pianist pe mine când o să spun că, întrucâtva, violoncelul a fost în prim-planul acestui recital, și nu doar în plan fizic.

Mânuind instrumentul cu aceeași voluptate cu care a fotografiat-o Man Ray pe Kiki din Montparnasse (vezi mai jos), Ștefan Cazacu ne-a etalat toată panoplia uimitoare a combinațiilor și virajelor sonore pe care un violoncel le poate produce.

Materialele didactico-artistice cel mai elocvent în această privință au fost Le Grand Tango al lui Astor Piazzolla și Poloneza de concert a lui David Popper.

Parcă niciodată proverbul Așchia nu sare departe de trunchi n-a avut o ilustrare mai frumoasă.

În final, mă alătur lui Ivano Guagnelli, atât în gest, cât și în mesaj:

Mulțumesc, Filarmonica ”Oltenia” Craiova pentru încă o aventură muzicală de poveste!

Să privim pictura! (CXXI)

Bătrân stând în fața cocioabei

În general, contradicțiile interioare nu ne plac, pentru că suscită consum mental suplimentar în a le aduce, dacă nu în echilibru absolut, măcar într-unul funcțional.

De aici și faimoasa disonanță cognitivă despre care s-a scris mult în psihologie.

La Muzeul de Artă al României din București, însă, am găsit o pictură al cărei farmec se hrănește din contradicții.

Se intitulează Bătrân stând în fața cocioabei și este de Iosif Iser.

Prima contradicție, cea mai ușor de decelat, este între silueta cenușie a personajului și albul elocvent al micului edificiu.

Apoi, pictorul pare a introduce, cu aceeași bună știință a lui Brâncuși la Domnișoara Pogany, o tensiune între simetria anumitor părți ale compoziției, mai precis liniile orizontale, și asimetria acoperișului cocioabei.

O altă mică dihotomie este între tendința artistului de a abstractiza formele, de la geometriza și de a estompa perspectiva, pe de o parte, și plăcerea detaliilor, dacă nu realiste, atunci foarte sugestive, precum textura căsuței.

Nu în ultimul rând, nu te poți hotărî dacă Iosif Iser vrea să atragă atenția asupra condițiilor precare în care trăiește acestui bătrân sau vrea să redea simpla sa demnitate, de om care are un colțișor al lui, nu vreun palat, dar totuși un acoperiș deasupra capului.

Contradicții peste contradicții.

Dar nu ne deranjează, ci ne stimulează, nu?