I’m gonna make him an offer he can’t refuse

Cred că a început sezonul ofertelor, pentru că la Filarmonica „Oltenia” din Craiova am primit una de nerefuzat.

Cel mai recent concert de acolo putea foarte bine să se constituie în două spectacole separate și foarte reușite, iar eu ascund că, după prima parte, chiar eram ispitit să plec, pentru că simțeam un preaplin sufletesc pe care nu credeam că îl pot suplimenta cumva.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că m-aș fi văduvit de un al doilea deliciu.

Prima repriză a superofertei a gravitat în jurul harpei, un instrument care, deși nu ia îndeobște prim-planul, precum vioara sau pianul, are noblețea unei existențe milenare.

Iar cea mai bună dovadă că a străbătut veacurile a fost cât de bine a sunat în compoziții venind din barocul elegiac al lui Handel (Larghetto din Concertul nr. 6 în Si bemol major pentru harpă și orchestră, op. 4) și ajungând până la Broadway-ul lui Andrew Lloyd Weber (Fantoma de la Operă sau Cats) și chiar la Ed Frickin’ Sheeran.

Vârful de emoție pentru mine a fost, însă, bucata muzicală a lui Nino Rota din Romeo și Julieta de Franco Zeffirelli.

Distinșii membri ai clubului CINEMATECA să considere asta un mesaj nu foarte bine criptat.

La harpa s-a aflat Cristina Munteanu, iar energia subtilă pe care și-a învăluit harpa m-a trimis cu gândul pe tărâmul artelor marțiale.

Dacă Adela Liculescu de mai târziu a avut gesturile explozive ale unei demonstrații de Wu Shu, la distinsa harpistă am decelat acea forță interiorizată a practicanților de Tai Chi.

Dacă îi vedeți vreodată, cu gesturile lor lente și măsurate, să nu vă pripiți a-i judeca drept molatici.

Sunt depozitarii unor resurse interioare de energie formidabile.

Cea de-a doua repriză a spectacolului, cea despre care aveam dubii că îmi mai poate aduce plusvaloare emoțională, ne-a întors la nava-mamă a flotei simfonice, pianul.

Spunea cineva că orice pianist care se înhamă la Liszt are tupeu.

Vazându-i figura blândă, n-ai bănui-o pe Adela Liculescu de așa ceva.

Dar, ajunsă în fața claviaturii, pentru Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, S. 124, a fost dezlănțuită (vezi analogia de mai sus).

Și, dacă vă vine să credeți, după toate bunătățile acestea, am mai avut parte și de La Boda de Louis Alonso de Gimenez, în care, prin fervoarea stilată a dirijorului Tiberiu Oprea, am avut dovadă că între români și frații noștri de gintă latină, spaniolii, se poate face transfuzie de sangre caliente.

Ce să mai, mă felicit că n-am refuzat oferta asta.

Sunt cu ochii pe următoarea.

Credit foto: Tibi Olteanu Studio.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (25)

De ceva vreme încoace, amicul Daniel Botea, care e trupul și sufletul evenimentului Brânzeturi cum se… cuVin, a ales să organizeze acea degustare care pică în preajma Zilei Basarabiei cu licori viticole din Republica Moldova.

Am avut astfel câteva ocazii de a descoperi ce buni meseriași într-ale vinului sunt vecinii și rudele noastre de peste Prut.

Acum a venit rândul celor de la Purcari să întărească această impresie.

Crama Purcari e un nume deja consacrat în România, iar când zic asta îi am în minte pe numeroși prieteni pe care i-am văzut alegând un produs al acesteia când sunt în restaurant.

Nu e de mirare, pentru că, dincolo de calitatea oenologică, această companie este dezvoltată după toate canoanele unei afaceri moderne, are filiale în mai multe țări, exportă vinuri în toate colțurile lumii, inclusiv în țări musulmane și se extinde neîncetat.

Dată fiind această amploare a portofoliului, am fost condamnați la o degusta doar câteva mostre din oferta lor de vinuri, urmând acel cursus honorom care însoțește îndeobște evenimentele noastre – de la vinuri spumant la cel roșii, cu diverse opriri pe tărâmul celor albe sau rose. Ghid prin toate ne-a fost Rebeca Didu, reprezentant zonal al Cramei Purcari.

Spre mirarea mea, din suita de delicii gustative a serii, cavitatea mea bucală și structura mea corticală au înregistrat cel mai apăsat împerecherea Domeniile Cuza Rose (cupaj Merlot și Saperavi) + British Cheddar Delaco D’Excepție.

Numele gamei de vinuri provine de la satul Alexandru Ioan Cuza din raionul Cahul, unul dintre acele ținuturi sudice și cu o istoria zbuciumată din Republica Moldova.

Să fi contat aceasta și încântarea faptului că numele acestui domnitor e evocat și peste Prut la preferința pe care am avut-o pentru acest vin?

Se prea poate, dar în mod cert au atârnat în balanță și arsenalul său de arome, precum și senzația pe care mi le-au provocat.

Dacă ar fi să îl caracterizez printr-un singur cuvânt, acesta ar fi tăios. Da, știu, epitetul pare a avea conotații negative, dar, de data aceasta, a întruchipat o virtute aparte.

Prin tot spectrul de la culoare la gust, acest rose a acționat cu fermitate, impunându-și personalitatea direct și fără echivoc.

Asta l-a armonizat foarte bine cu brânza britanică Cheddar, al cărei gust jucăuș și textură la rându-i fermă, dar nu intransigentă, a potențat aerul impunător al vinului.

O surpriză a serii a fost că hidratarea, indispensabilă unei degustări reușite și fără urmări, a fost asigurată prin bunăvoința colegei noastre Diana, care ne-a pus la dispoziție un stoc considerabil al unei mărci locale, Dolce Vita.

Despre caracteristicile acestui sortiment de apă ni s-au spus următoarele:

Provine dintr-un izvor local și are un pH de 7.5, fiind produsă după ultima tehnologie de filtrare și tratare. În producție se folosește tratamentul cu OZON, care este un tratament natural de sterilizare și curățare a apei. Totodată purificarea apei se face cu o bariera de filtre în cascada de pana la 0,1 microni, ceea ce face ca apa să fie microbiologic pură, iar din ea să fie eliminați nitrații, nitriții sau metale grele.

A pornit ca o afacere de familie în anul 2008, fabrica având sediul în Ișalnița.

Și uite-așa am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa despre cum, în deja tradiționalul spațiu de la C House Milano Craiova, am mai făcut un mic pas spre a fi din nou împreună cu aceia de care istoria ne-a depărtat vremelnic.

Pierdută și regăsită

Nu se întâmplă foarte des ca toate componentele unui spectacol de la Filarmonica „Oltenia” Craiova să stea sub semnul aceleiași metafore.

S-a întâmplat acum, când am văzut fluxul pierderii și refluxul regăsirii manifestate în trei chipuri diferite.

Primul dintre acestea are în prim-plan Andante con moto din Trio op. 100 în Do minor de Franz Schubert, aranjată pentru orchestră de George Enescu.

Povestea acestei compoziții cu viață dublă, relatată nouă de dirijorul Radu Zaharia, este în parte emoționantă, în parte proverbială.

Aflat în carantină într-o cameră de hotel, Enescu a pierdut ultima ocazie de a-i cânta generoasei sale protectoare, regina Elisabeta, care s-a stins în martie 1916, dar a dorit să-i onoreze amintirea, aranjând pentru orchestră una dintre bucățile ei muzicale preferate.

A făcut-o redactând cu fervoare pagină cu pagină, pe care le-a transmis sub ușă asistentului, pentru a fi multiplicate pentru muzicienii orchestrei.

După câteva reprezentații publice, lucrarea lui Enescu a rămas uitată peste o sută de ani (!) într-un sertar al Academiei Române și a fost găsită în 2022 de dirijorul Gabriel Bebeșelea și istoricul Eugen Ciurtin.

De ce a durat atât, n-are sens a ne întreba.

Superficialitatea și delăsarea nu sunt străine de aceste meleaguri.

Compoziția în sine are un laitmotiv funebru, reluat dar purtat parcă spre înălțimi celeste, aducându-mi cumva aminte de o operă emblematică a lui El Greco – Înmormântarea contelui de Orgaz.

Cel de-al doilea episod al pierderii și regăsirii ne-a purtat pe căi mult mai moderne, conduși fiind de ”Ciaccona con canone” pentru vioară și orchestră de cameră de Mihaela Vosganian.

Cred că așa se aude când îți pierzi mințile.

Realitatea înconjurătoarea nu mai este un tot, ci se fragmentează, unele detalii concurează cu altele, unele sunt stridente, altele înăbușite.

Au fost momente când am asemuit-o mental scenelor onirice din Spellbound al lui Alfred Hitchcock

O bucată muzicală care nu este destinată confortului, ci mai mult conștientizării abisului care se cască sub fragila pojghiță a conștientului.

A ajutat la această impresie și prezența scenică a solistei Luminița Burcă și nu doar prin impecabil de deranjantele sunete produse la vioară, ci și prin îmbrăcăminte sau chiar designul ochelarilor.

Și nu pot să nu aduc laude speciale echipei de percuționiști, care interveneau sonor și tulburător cu o precizie despre care cred că nu era deloc lesne de atins.

La finalul acestui număr muzical, am simțit cu și mai mare satisfacție că mi-am regăsit echilibrul interior.

Pentru acea seară de la filarmonică, momentul de frunte prevăzut era Cantata „Alexandr Nevski” pentru mezzosoprană, cor și orchestră, op. 78 de Serghei Prokofiev, intrată în istorie drept prima coloană sonoră scrisă special pentru un film.

Ajunși la sala de concerte ni s-a comunicat că, din cauza unei indispoziții a mezzosopranei Alexandra Leșiu, am pierdut ocazia de a asculta această partitură făcută celebră de filmul eponim al lui Serghei Eisenstein.

Îi urez toate cele bune doamnei în cauză, dar nu pot să nu-mi exprim bănuiala că schimbarea a survenit din cauza faptul că au mârâit unii sau alții că o bucată de propagandă artistică sovietică n-ar fi oportună în contextul actual.

Înțeleg acest raționament, dar îmi permit să nu fiu de acord cu el.

Aleksandr Nevski, cu contribuția sa incontestabilă la istoria cinematografiei și a muzicii, transcende astfel de considerente politice vremelnice.

Pentru a ni îndulci amarul, ni s-a oferit Simfonia nr. 40 în sol minor, K. 550. Da, e o creație arhicunoscută, declanșează reacții proustiene încă de la primele acorduri, dar, chiar și așa, tot e de apreciat cât de rapid s-au adaptat muzicienii la filarmonicii la noua direcție, astfel încât evoluția lor a părut exersată vreme îndelungată.

Și iată că finalul acestui concert m-a prins regăsindu-mi buna dispoziție, continuată acasă cu programul scurt de la proba de dans de la Campionatul Mondial de Patinaj Artistic.

Și acolo muzica e regină.

Credit foto: Tibi Olteanu Studio.

Memoria e și mumă, și ciumă

Am primit cu mare interes și, de ce să nu recunosc, cu un dram de mândrie patriotică vestea că romanul lui Eugen Ovidiu Chirovici, Cartea oglinzilor, va fi ecranizat și îl va avea drept protagonist pe nimeni altul decât Russell Crowe, un actor care, deși a luat în greutate corporală, are încă greutate interpretativă.

Îmbucurător este că filmul regizat de Adam Cooper este o reușită din mai multe puncte de vedere decât mi-aș fi imaginat.

Ca unul care urma să îmi organizez vizionarea pornind de la lectura cărții, aveam impresia, așa cum reieșea din reclame, că Sleeping Dogs va exploata cu precădere a treia parte a romanului, cea în care un polițist cu Alzheimer se angajează să deslușească adevărul din spatele unui caz vechi de zece ani, în urma căruia un reputat profesor de psihologie a fost asasinat brutal, iar presupusul făptaș e pe punctul să fie executat.

Treptat, am descoperit că realizatorii nu au abandonat narațiunea-ștafetă elaborată de scriitor, ci au transformat-o în secvențe de tip flashback, foarte adecvate ideii generale a poveștii, adică relativitatea memoriei, care, în cel mai bun caz, servește ca platoșă împotriva emoțiilor negative, iar în cel mai rău, poate fi pervertită de forțe exterioare.

Mofturoșii vor spune că e doar un Memento reciclat, dar nu-i ascultați. Filmul de față are destule de oferit în plus față de măiastra peliculă a lui Christopher Nolan.

Iar pentru aceia care, ca și mine, știu deznodământul versiunii literare, aflați că aici e altul. Poate că îl intuiești de la un moment dat, însă modul cum este organizată anamneza investigativă este impecabil.

Cu multe, foarte multe kilograme în plus față de cum ne place să ni-l amintim, Russell Crowe e un Atlas defect care poartă filmul pe umeri. Marca imensului său talent este modul cum încearcă să compenseze pierderile de memorie și să le mascheze prin gesturi și, mai ales, prin câte un zâmbet încurcat. Investim astfel simpatie suplimentară în zbaterile sale detectivistice, iar asta contribuie la angajamentul nostru la suspans.

Restul distribuției contribuie prin prestații reușite la întreținerea atmosferei că, într-adevăr, totul e un joc la oglinzilor deformate, în care nu se reflectă ce a fost, ci mai degrabă ce vrem să fi fost.

Karen Gillan (Nebula din seria Guardians of the Galaxy) este întruchiparea unei subtile psihopatii feminine, Marton Czokas e charismatic și dubios, Harry Greenwood e leit Andrei Rublev tenismenul, atât prin plete, cât și prin caracterul nevrotic, iar Thomas M. Wright emană violență sub figura hirsută și placidă.

Însă, pentru că Sleeping Dogs este despre acest inimaginabil de complex proces al memoriei, vă invit să vă uitați cu luare aminte la personajul lui Tommy Flanagan.

Încercați să nu vă documentați în prealabil în privința filmografiei sale.

Va fi un moment când el și Russell Crowe împart prim-planul.

Atunci am simțit cum memoria îmi face o favoare, cum își deschide baierele și mă lasă să rememorez o perioadă încântătoare a adolescenței mele.

Sper că memoria vă va ajuta și pe voi să simțiți această mică plăcere a trecutului înmagazinat în sinapse.

Dar țineți atenția trează.

Pentru că mintea e hoață și ne poate înșela cu voia noastră.

Non-ficțiuni pe care le-am citit (78)

Vremea se îmbunătățește, lectura se întețește:

Românii la psiholog – de-a lungul mai multor ani, Iulian Alexa, redactor-șef la revista Psychologies, a realizat diverse interviuri cu psihologi și psihoterapeuți, adunate în acest volum și grupate tematic (relații sentimentale sau părinții copii, crize precum infidelitatea sau divorțul și gestionarea îmbătrânirii). Vocile diferă și este interesant cum, la întrebări similare, avem părerile dintr-acelea exagerat de generoase, ca la carte, cum s-ar zice, dar și unele tranșante, semn că drumul către echilibru și împlinire e al fiecăruia, în funcție de foarte mulți factori.

Psihologia culorilor – evoluția și istoria omenirii sunt guvernate de culori, ne spune Karen Haller și sunt de acord. Profund pasionată de subiect, autoarea ne poartă prin resorturile psihice ale relației noastre cu culorile, iar această primă parte a cărții este cea care ilustrează într-adevăr titlul. Cea de-a doua este mai degrabă un îndreptar cromatico-stilistic, nu neapărat științific, dar care probabil va fi foarte apreciat de doamne (și domni, ce știu eu). De acum încolo, o să fiu cu mai mare băgare de seamă la propriile-mi reacții la culorile care îmi ies în cale, pentru că unii le exploatează cu subtilitate.

Shame – există un simțământ omenesc pe atât de puternic, pe atât de insidios – rușinea. Unii nu o au, vedem asta la politicieni, dar cei mai mulți dintre noi se supun la mari privațiuni și se lipsesc de multe șanse, doar pentru a ne feri de una dintre cele patru manifestări ale ei, pe care Joseph Burgo le denumește foarte clar și inspirat: Așteptări Neîmplinite, Dragoste Neîmpărtășită, Excludere și Expunere Nedorită. Majusculele îi aparțin autorului și le-am păstrat, pentru că această structurare, deși didactică, este foarte eficientă în a-i sprijini demersul de a demonstra de unde vine, cum funcționează și cum poate fi depășită rușinea. Psihoterapeut practicant, Burgo ne împărtășește din cazurile pe care le-am avut de gestionat, iar aceste povești sunt sugestive prin varietate, tragism, dar și prin lecțiile pe care le pot cataliza. Am apreciat și că autorul își mărturisește limitele, atât ca om, cât și ca profesionist în domeniu, descoperindu-le prin interacțiuni cu pacienți problematici în fel și chip. Cel mai bun argument să îi iau învățămintele în serios este această putere de a înfrunta puterea și a recunoaște că nu ești infailibil.

Non-ficţiuni pe care le-am citit

Non-ficţiuni pe care le-am citit (2)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (3)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (4)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (5)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (6)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (7)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (8)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (9)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (10)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (11)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (12)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (13)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (14)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (15)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (16)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (17)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (18)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (19)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (20)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (21)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (22)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (23)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (24)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (25)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (26)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (27)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (28)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (29)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (30)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (31)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (32)

Non-ficţiuni pe care le-am citit (33)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (34)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (35)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (36)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de pandemie

Non-ficțiuni pe care le-am citit (38)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (39)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (40)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (41)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (42)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (43)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (44)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (45)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție francofonă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (47)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (48)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (49)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (50)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (51)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție ludică

Non-ficțiuni pe care le-am citit (53)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (54)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (55)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (56)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție sportivă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (58)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (59)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (60)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție florentină

Non-ficțiuni pe care le-am citit (62)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (63)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (64)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție despre Jean Negulescu

Non-ficțiuni pe care le-am citit (66)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (67)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (68)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (69)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție corporală

Non-ficțiuni pe care le-am citit (71)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție napoleoniană

Non-ficțiuni pe care le-am citit (73)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție renascentistă

Non-ficțiuni pe care le-am citit (75)

Non-ficțiuni pe care le-am citit (76)

Non-ficțiuni pe care le-am citit – Ediție de Oscar

Inside Out de-al nostru

Inside Out al celor de la Pixar a fost un film minunat realizat și foarte elocvent în demersul său educativ.

Aștept cu mare nerăbdare să apară anul acest Inside Out 2, în care va spori numărul emoțiilor ca personaje, iar până atunci să ne aplecăm asupra unui joc de societate românesc care are ambiții similare.

Lumea emoțiilor este în aparență simplu, construit fiind pe formatul lui Piticot.

Jucătorii dau cu zarul, mută atâtea căsuțe cât le-a indicat acesta și nimeresc uneori în spații speciale, unde li se întâmplă anumite lucruri.

Însă partea simpatică și foarte ilustrativă a jocului de-abia acum începe, pentru că acele spații speciale se referă la simțăminte omenești universale.

Așa cum emoțiile erau structurate în Inside Out drept personaje colorate divers, aici sunt transpuse ca fenomene ale naturii sau forme de relief, la care se adaugă câteva realizări antropice.

O să îmi acord timpul și plăcerea de a le enumera pe toate, ca să vă convingeți cât de sugestiv sunt alese numele lor.

Marea Tristeții.

Ghețarul Geloziei.

Munții Invidiei.

Castelul Disprețului.

Prăpastia Vinovăției.

Pădurile Uimirii.

Mlaștina Dezgustului.

Incendiul Furiei.

Corabia Mândriei.

Jungla Fricii.

Peșterile Rușinii.

Deșertul Plictiselii.

Da, tristețea ne învăluie ca o mare, în deșert nu e decât același lucru, așa că plictiseala e inevitabilă, jungla e plină de necunoscut, iar necunoscutul ne inspiră frică, și, nu în ultimul rând, miasmele dintr-o mlaștină îți provoacă dezgust.

Pe lângă suprafața de joc, aceste emoții apar separat și pe câte un cartonaș, fiecare conținând o explicație sumară și ușor de înțeles a respectivei emoții, precum și seturi de provocări specifice.

Aceste provocări sunt adresate de jucătorul care deține cartonașul celor care nimeresc acolo.

Dacă un jucător refuză provocarea, este dat în spate un număr semnificativ de poziții, iar aceasta este o lecție în sine.

Când îți refulezi emoțiile și refuzi să dai ascultare la ce vor să îți spună, ești blocat psihic.

În plus, modul cum jucătorii ajung în posesia acestor cartonașe este o altă lecție de luat în seamă.

Totul are loc prin tragere la sorți, așa că unii jucători pot avea mai multe, alții mai puține, iar alții deloc.

Da, loteria corticală și a vieții e diferită pentru fiecare dintre noi și trebuie să ne descurcăm cum putem, dar asta nu înseamnă că e cazul să cădem în genunea disperării.

Norocul poate funcționa și altfel și avem șanse să ajungem la destinație fără să deținem prea mult bagaj emoțional.

Lumea emoțiilor este elaborat de Ion-Ovidiu Pânișoară, profesor la Universitatea din București și specialist în comunicare și psihologie, iar aceasta atingere a unui cadru didactic priceput se vede, mai ales în structura provocărilor.

Unele dintre ele sunt divertisment pur și au darul să îi atragă pe copii, cărora le destinat în primul rând această experiență ludică, dar altele sunt subtile moduri de a-i conduce către a consuma schematic și a înțelege anumite emoții.

Depun mărturie că această abordare funcționează, pentru că am testat jocul cu un grup de fete gureșe și dezghețate, care s-au și distrat, dar au și conștientizat cât de plictisitor e să numeri pagini nescrise de caiet sau cât de complicat e să zâmbești stând în același timp încruntat.

Lumea emoțiilor e lumea noastră.

Hai să o explorăm!

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un joc care e odrasla unui mariaj perfect între educație și distracție.

Vaccin împotriva manipulării – Proiectul EPIC

Dintre subiectele controversate recente, cu greu se poate găsi vreunul mai supus dezinformării decât cel al vaccinării.

De aceea l-am și folosit ca metaforă introductivă, deoarece, în contextul celor patru rânduri de alegeri pe care le vom avea în România, ne așteptăm la un veritabil tsunami de știri false sau tendențioase și de încercări insidioase de a deturna și influența opinia și emoțiile publice.

Tocmai de aceea, un proiect precum E.P.I.C. – „Educație pentru Informație Corectă” (EFCIVIC_EM2023_02) este mai mult decât binevenit.

Proiectul E.P.I.C. – Educație pentru Informație Corectă este derulat de Asociația Active Yourope și finanțat prin programul Efectiv Civic, dezvoltat de F.D.S.C. – Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile în parteneriat cu R.A.F. – Romanian American Foundation și cu sprijinul C.J.I. – Centrul pentru Jurnalism Independent.

Proiectul E.P.I.C. își propune să dezvolte abilitățile și cunoștințele tinerilor pentru a deveni consumatori critici de informații, capabili să recunoască și să contracareze dezinformarea și știrile false. Contribuind astfel la educația media a tinerilor, proiectul vizează promovarea unei societăți bine informate și susținerea principiilor unei democrații sănătoase.

Prin sesiuni interactive desfășurate pe durata a șase luni, proiectul își propune să îmbunătățească capacitatea tinerilor de a lua decizii informate și să crească nivelul lor de conștientizare cu privire la impactul știrilor false.

Grupul-țintă este reprezentat de 800 de tineri cu vârste între 14 și 19 ani din județul Dolj, mediul urban și mic urban, mai precis de la Liceul Teoretic ”Henri Coandă”, Liceul Tehnologic ”Constantin Brâncuși”, Colegiul Național ”Ștefan Velovan”, Colegiul Național ”Frații Buzești” din Craiova și Liceul Tehnologic ”Horia Vintilă” din Segarcea.

Printre conceptele care vor fi abordate teoretic, dar mai ales practic, se vor număra: Haos informațional, Deconstrucția de mesaj, Fapte și opinii, Evaluarea Sursei de Informație, Identificarea și Combaterea Dezinformării, Persuasiunea. Ca metodologie de lucru se va aplica educația nonformală (joc de rol, simulări, teambuilding, dezbateri), ca instrumente de lucru vor fi folosite cele puse la dispoziție de către Centrul de Jurnalism Independent.

Elevi vor fi implicați într-o varietate de activități pe tema știrilor false: joc de rol; dezbateri, creare de campanii de conștientizare, creare de postere, creare de colaj; teambuilding; ateliere tematice; analiză de text și identificarea știrilor false.

Chiar la evenimentul de deschidere a proiectului, la care am avut plăcerea să particip, elevilor li s-a prezentat diferența dintre faptă și opinie, despre care mulți am spune că e la mintea cocoșului, dar care e principalul punct nevralgic în marea de dezinformare de care suntem înconjurați.

Printre activitățile practice se numără și una de care mi-e drag și care mă interesează în mod direct.

Elevii vor avea de făcut distincția esențială mai sus menționată având ca material articolele unor bloggeri craioveni din Asociația Bloggerilor Olteni, din care fac parte.

I-am avertizat amical încă de atunci pe viitori mei tineri confrați într-ale jurnalismului cetățenesc că pe acest blog sunt opinii personale, dar le-am precizat că le redactez conform unei scheme învățate mai demult de la niște experți în comunicare, adică manifestând charismă și integritate.

Ei vor fi, însă, aceia care vor hotărî cum m-am achitat de această dublă sarcină.

***

Asociația Active Yourope este o organizație nonguvernamentală, non-profit, orientată spre educația, formarea profesională și culturală a tinerilor și adulților ce se implică activ în dezvoltarea comunității locale și crearea de parteneriate și rețele locale, regionale, naționale și internaționale.
Viziunea noastră este să creăm oportunități de învățare, formare, incluziune, dezvoltare personală pentru copii, tineri și adulți, indiferent de condiția socială a acestora.

Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC) este o organizație neguvernamentală, independentă, înființată în anul 1994, care promovează o societate civilă puternică și sustenabilă, ce contribuie la apărarea valorilor democratice prin sprijinirea actorilor societății civile, mobilizarea de resurse, încurajarea unui mediu favorabil și întărirea cooperării cu celelalte sectoare.

Romanian-American Foundation (RAF) a fost înființată în 2009. Misiunea RAF este să promoveze şi să consolideze condițiile necesare unei economii de piață sustenabile și unei societăți democratice, care să asigure accesul la oportunități pentru toate segmentele populației din România. Intervențiile RAF acoperă trei priorități strategice: economie rurală, tehnologie și inovație, implicare civică. Programele educaționale sunt o componentă transversală pe parcursul tuturor intervențiilor noastre, oferind elevilor acces la educație de calitate și contribuind la sustenabilitatea programelor.

Conspiraționiști ca la carte

Umberto Eco a fost un mare gânditor.

Umberto Eco a fost un mare erudit.

Ocazional, Umberto Eco a fost și un mare scriitor.

Provocarea pentru această din urmă ipostază a fost să se folosească de primele două, dar fără a le lăsa să răzbată prea fățiș.

I-a ieșit impecabil în Numele trandafirului.

În Numărul zero nu s-a mai întâmplat, dar asta e prea puțin important, pentru că beneficiul principal al acestui roman este mai degrabă educativ, decât artistic.

Povestea, care slujește mai mult ca pretext, este după cum urmează:

Un jurnalist și scriitor ratat, trecut chiar și de vârsta a două, capătă o slujbă într-un proiect de ziar prin care un potentat vrea să le arate prietenilor și dușmanilor cam de ce ar fi în stare în materie de linșaj mediatic, dacă și-ar pune mintea.

Da, sună dubios, dar tocmai asta e ideea.

Umberto Eco vrea să fie puțin credibil în mod premeditat.

Intrăm astfel în culisele redactării unor articole tendențioase sau al distorsionării câmpului realității, ai cărei martori sau victime suntem și mai dihai de când cu rețele sociale.

Bun, util, lămuritor, dar nimic special.

Însă figura oață acum vine.

Printre colegii de redacție ai protagonistului se află unul care clocește o amplă teorie a conspirației, potrivit căreia nu Mussolini a fost hărtănit la Milano în 1945, ci o sosie a sa, iar adevăratul tiran fanfaron a fost păstrat de forțe oculte pentru a fi scos din nou pe tapet la momentul oportun.

Sună cunoscut, nu?

Conspiraționistul dezvăluie ampla sa urzeală de deducții și asocieri și fabulații în două sesiuni, iar acele seturi de pagini, care curg ca unse, sunt încântătoare.

Umberto Eco nu își desfășoară teoria conspirației în fața ochilor, ci te bagă în mijlocul ei.

Tot eșafodajul de idei, lucrat astfel încât orice obiecție să fie demontată în spiritul a ce vrea creatorul ei să prezinte, e magistral, e un curat prototip pe care îl poți vedea manifestându-se pe Facebook, în fața blocului, în taxi, iar lista poate continua.

Numărul zero nu e vreo capodoperă a literaturii.

Dar e instructivă, așa cum numai o carte bună poate fi.

Șase fete dezghețate și Toc Toc

Împreună cu grupul de fete istețe și gureșe pe care l-am evocat și cu alte prilejuri, am derulat o activitate care a vizat câteva chestiuni de psihologie, cum ar fi ideile lui Freud, Pavlov sau Kahneman, hormonii (serotonină, endorfine, oxitocină) și rolul lor sau Testul Rorschach.

Ca idee de aplicație, mi-a dat prin cap, că acolo se întâmplă toate, să le duc la Toc Toc, cea mai de succes piesă de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova, scrisă de Laurent Baffie și regizată de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Aveam, însă, rezerve, într-o anume privință, așa că m-am consultat atât cu fetele, cât și cu mămicile, întrebându-le:

E vreo problemă dacă apar și CÂTEVA înjurături pe ici, pe colo?

Răspunsul, de ambele părți, a fost tranșant și univoc:

Neaaaah!

Așa că am fost cu fetele la Toc Toc și, după cum prevedeam, a fost o experiență nemaipomenită, și pentru ele, și pentru mine.

Înainte să le dau cuvântul, merită să menționez că am râs iar pe cinste, ceea ce nu e puțin lucru pentru o comedie văzută a doua oară, deși am remarcat o mică variație la un personaj, confirmată oarecum de părerile fetelor.

Iar acum, cu vocea inconfundabilă a lui Charlton Heston din scena de debut din Hercules, declar:

You go, girls!

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Mi-a plăcut faptul că niciunul nu s-a dat bătut. (Intenționat am pus părerea asta prima – n.m.)

Mi s-au părut foarte amuzanți actorii cu tot cu bolile lor.

Când se prezentau între ei și au ajuns să se cunoască.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au reușit să își depășească problemele.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că au fost înjurături. (Că tot se vaită lumea de melodia Erikăi Isac – n.m.)

Totul! A fost tare!

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Mi-a plăcut tot.

Mi-a plăcut tot. (Nu Lili vorbește, chiar așa a scris și a doua – n.m.)

Mi-a plăcut tot.

Totul a fost amuzant și distractiv și nu mi-a displăcut nimic.

Cel mai puțin la piesă mi-a plăcut este că aceea în alb (Romanița Ionescu – n.m.) mergea tot timpul la baie să se spele după ce atingea ceva.

Totul mi-a plăcut.

Ce personaj ți-a plăcut cel mai mult și de ce?

Mi-a plăcut de Maria (Raluca Păun – n.m.), deoarece era foarte amuzantă.

Maria, pentru că am recunoscut-o din alte piese și am adorat-o, cu porecla ”Șoșoacăăăă”!

Mi-a plăcut de Fred (Marian Politic – n.m.), Maria și Bob (Claudiu Mihail – n.m.) pentru că erau amuzanți.

Mi-a plăcut cel mai mult de Bob, pentru că era amuzant.

Personajul care mi-a plăcut cel mai mult era cel cu Tourette (Marian Politic – n.m.), pentru că înjura mereu.

Ăla de calcula (Alex Calangiu – n.m.).

Care personaj ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Nu mi-a plăcut de Lili (Costinela Ungureanu – n.m.), pentru că era enervantă când repeta tot.

Bob, pentru că mi s-a părut prea copilăros la 30 de ani. (Am râs de m-am spart la asta – n.m.)

Mi-au plăcut toți.

Mi-au plăcut toți pentru rolurile bine jucate.

Cea colorată (Costinela Ungureanu – n.m.) mi-a plăcut cel mai puțin, pentru că repeta același lucru de mai multe ori.

Lili, că era enervantă.

Care tulburare mintală e cea mai gravă și de ce?

A lui Lili, pentru că e enervant să vorbești cu ea.

Tourette, pentru că înjură mult.

A lui Lili, care tot repeta cuvintele în continuu.

Cea mai gravă este cea în care îți este frică să atingi ceva fără să dezinfectezi.

Tourette, deoarece înjura în cele mai nasoale momente.

Tourette, pentru că e cronică.

Cum reușesc personajele să-și depășească problemele?

Gândindu-se la problemele celelalte, încât au uitat că au și ei una.

Prin încurajarea și susținerea celorlalți, dar și prin propria voință.

Au reușit să depășească problemele împreună și au reușit să le înfrunte fără nicio problemă.

Au uitat de problemele lor fără să își dea seama.

Personajele reușesc să-și depășească problemele prin a nu se mai gândi la ei pentru o secundă, din prietenie și din grabă.

Prin a nu se mai concentra pe ele.

Din cele de mai sus se desprind câteva concluzii.

Raluca Păun are deja o bază stabilă de fane, fapt pe care îl confirm și prin modul entuziast în care au reacționat câteva fete când a apărut în scenă.

Deși Toc Toc este un spectacol în care distribuția funcționează ca un angrenaj bine uns, e greu să nu îl remarci pe Marian Politic, ale cărui haz și dedicare, chiar și în cele mai vulgare momente, sunt irezistibile.

Când am văzut piesa prima dată, Lili a Costinelei Ungureanu a fost printre personajele care a prins cel mai mult la public.

Partitura aparte, deloc ușoară, și candoarea rostirii replicilor smulgeau râsete în mod constant.

Acum, acea seninătate adorabilă a lăsat ușor locul unei emfaze mâțâite, care servește unor momente jimcarreyiene, precum cel cu Bora Bora, dar care nu o mai impune în ansamblul de prestații comice ale partenerilor de scenă.

Când mi s-a cristalizat impresia asta în timpul vizionării, am pus-o și pe seama lipsei factorului noutate.

Și am luat în calcul și că memoria îmi joacă feste, pentru că de la creier se trag multe, după cum bine ne arată și Toc Toc.

Dar frecvența apariției lui Lili la secțiunea personaje care nu le-au plăcut fetelor este, dincolo de reacția față de caracterul debilitant al unei astfel de afecțiuni, și un indicator al recepției interpretării.

Însă, cea mai importantă concluzie reiese din ultima secțiune a chestionarului.

Fetele au înțeles importanța solidarității și efectele benefice ale distragerii atenției de la propriile probleme în favoarea conștientizării celor de care suferă cei din jur.

Sper ca aceste mesaje să le guverneze viața, pentru că vor avea de câștigat, și noi toți odată cu ele.

Iar eu îmi văd o convingere întărită.

Nu doar procentul din PIB va îmbunătăți calitatea educației din societatea noastră, ci și procentul de energie și timp pe care le alocăm celor care vin din urmă.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Sezon de Oscar 2024 – Epilog

Ne mai despart câteva ore de decernarea premiilor Oscar pentru 2024, așa că iată deja tradițională combinație de preferințe și pronosticuri proprii:

Cel mai bun regizor – Christopher Nolan, fără doar și poate, o decizie cu care sunt de acord, nu neapărat pentru că Oppenheimer ar fi încununarea carierei sale, ci pentru că și-a câștigat statueta cu niște capodopere precum The Dark Knight, Inception, Dunkirk, The Prestige sau Memento.

Cel mai bun actor în rol principal – purtat de suflul triumfului deja anunțat al lui Oppenheimer, precum și de meritele-i incontestabile, probabil ca va câștiga Cillian Murphy, deși mărturisesc că simt un mic val de duioșie față de minunata interpretare a lui Paul Giamatti din The Holdovers.

Cea mai bună actriță în rol principal – e bătaie mare între damele cu nume înrudite, Lily Gladstone și Emma Stone, fiecare de având de partea ei calitatea prestației și povestea justificativă, iar aici cred că are un vag avantaj protagonista din Killers of the Flower Moon.

Cel mai bun actor în rol secundar – Robert Downey Jr. domina cursa asta încă dinainte de Cillian Murphy, iar palida competiție din partea lui Ryan Gosling s-a pierdut pe drum.

Cea mai bună actriță în rol secundar – asta e o categorie unde, de câțiva ani (cu excepția celui trecut, poate), se cunoaște câștigătoarea cel mai devreme în sezon, și nici acum nu face excepție, Da’Vine Joy Randolph adjudecându-și toate premiile relevante care preced Oscarurile.

Cel mai bun scenariu original – Anatomie d’une chute are întâietate în previziunile ultimelor săptămâni, o decizie care ar întruni deplinul meu acord, pentru că e inteligent într-un mod socratic modern și pentru că nu te lasă să te instalezi confortabil într-o decizie definitivă.

Cel mai bun scenariu adaptat – în primul rând dați-mi voie să îmi exprima nedumerirea că Barbie e aici (ce au adaptat, instrucțiunile de pe etichetele cutiilor cu păpuși?); altminteri, e singura categorie importantă unde Oppenheimer ar putea pierde, în fața lui American Fiction, mai precis, deși nu mi-aș băga toți banii în pariul ăsta.

Cel mai bun montaj – cu această categorie începe linia continuă pentru Oppenheimer.

Cea mai bună imagine – Oppenheimer din nou.

Cel mai bun sunet – Oppenheimer, deși, personal, l-aș lipsi de premiul ăsta și l-aș redirecționa către The Zone of Interest, unde sunetul extradiegetic joacă un rol esențial în impresia cutremurătoare pe care filmul lui Jonathan Glazer ți-o produce.

Cea mai bună coloană sonoră – Oppenheimer cu bubuiturile lui bine organizate.

Cele mai bune decoruri – Barbie domina întrecerea până mai deunăzi, dar surata mai deșucheată Poor Things a prins tupeu și vrea să-i sufle gagiul aurit.

Cel mai bun machiaj – probabil o să ia Maestro, pentru nasul controversat al lui Bradley Cooper, deși eu aș răsplăti figura grotescă, dar niciodată respingătoarea a lui Willem Dafoe din Poor Things.

Cele mai bun costume – să se păruiască Barbie și Poor Things, dar să câștige Napoleon care, cu toate beteșugurile lui, e remarcabil din punctul ăsta de vedere.

Cele mai bune efecte speciale – n-am văzut Godzilla Minus One, așa că mă opresc asupra roboților din The Creator, care nu par pixelați, ci consistenți și materiali.

Cel mai bun film de animație – mă alătur și eu curentului recent care înclină spre Kimitachi wa do ikiru ka al maestrului Hayao Miyazaki, pentru că, deși excelent realizat, lui Spider-Man – Across the Spider-Verse îi lipsește parcă un je ne sais quoi pentru a fi un film mare, precum predecesoru-i pe linie narativă.

Cel mai bun film străin – The Zone of Interest e și la masa ceva mare, așa că aici e stăpân absolut.

Cel mai bun documentar – 20 Days in Mariupol, ca să nu uităm ce au îndurat și continuă să îndure bravii noștri vecini.

Cel mai bun scurtmetraj – The Wonderful Story of Henry Sugar, care e desăvârșit în ce își propune Wes Anderson cu el, deși, tematic, simt pericol din partea lui Red, White and Blue.

Cel mai bun cântec – ceva din Barbie, că tot are dublă șansă.

Cel mai bun film – dacă îi fură vreun alt film statueta lui Oppenheimer, va fi echivalentul detonării a 100 de bombe cu hidrogen pe atolul Bikini.

Iată-ne ajunși și la finele acestui sezon de Oscaruri din 2024, acum hai să urmărim ce filme vor concura cu Dune – Part Two în 2025.