Praga în jocurile video

Praga este un oraș fascinant, încărcat de istorie și de mistere, de legende și povești care au străbătut veacurile.

Nu e de mirare că toate aceste trăsături au fost exploatate și de realizatorii de jocuri video.

Acestea sunt trei dintre ele.

***

Vampire: The Masquarade – Redemption este, deși n-ar părea la prima vedere, o poveste de dragoste care străbate veacurile și care începe în Praga medievală și care îl are drept protagonist pe Cristof, un cruciat care este transformat în vampir și se vede prins în complicatul conflict al clanurilor acestor creaturi ale nopții.

Jocul este RPG și încă unul foarte greu și repetitiv, mai ales în a doua jumătate, dar atmosfera din Praga este deosebită.

În partea de narațiune care are loc în acest oraș, ajungi prin Castelul Vysehrad, străbați Aleea de Aur a comercianților, explorezi catacombele și chiar înfrunți Golemul în Cartierul Evreiesc.

Aproape totul se întâmplă noaptea, când Praga se lasă învăluită de o aură aparte, neliniștitoare și atrăgătoare, deopotrivă.

***

Broken Sword 3: The Slepping Dragon – venind după extraordinarele predecesoare Shadow of the Templars și The Smoking Mirror, realizate într-un foarte agreabil stil de animație, acest al treilea joc din seria Broken Sword a provocat mari dezamăgiri, mai ales că și mecanismul său ludic a fost schimbat și transformat dintr-o aventură pur intelectuală într-una care amintea mai degrabă de universul Tomb Raider.

Însă este un joc foarte antrenant, umorul e de aceeași bună calitate, iar peripețiile simpaticilor Nico și George au loc în spații excelent construite.

Între acestea este și bucata care se desfășoară în castelul din Praga, care, deși nu e o recreere întocmai a impunătorului edificiu care domină orașul, e clar inspirat de acesta, iar provocarea e să-l străbați pe sus și pe dedesubt, evitând a fi descoperit de gărzile principalului personaj negativ. Da, e și un pic de Thief aici și funcționează excelent în a plăsmui o secvență palpitantă ca un film Mission Impossible.

***

Still Life – un joc brutal și antrenant, parcă regizat de un David Fincher, care urmează două fire narative similare, petrecute la decenii distanță: în prezent, protagonista, ofițer FBI, investighează o serie de crime căror le-au căzut victime prostituate, comise într-un stil care aduce aminte de cele ale lui Jack Spintecătorul; ajungând în posesia jurnalului bunicului ei, detectiv particular, care odinioară anchetase cazuri similare în Praga.

Mecanismul jocului te pune în situația de a-i îndruma pe amândoi pe urmele făptașilor, iar stilistica diferită a acestor două planuri narative e una dintre marile reușite ale jocului. Dintr-un Chicago modern, ajungem întro Praga interbelică, excelent sugerată de tonurile sepia și de estetica clădirilor și spațiilor în care pășim pe urma macabrelor evenimente.

Deși unele puzzle-uri sunt dubioase, iar finalul, nesatisfăcător, povestea, cu lugubrele ei trimiteri artistice, te ține în tensiune fără să te slăbească vreun moment.

Povești de familie

Era o vreme când literatura și teatrul erau considerate inamice de moarte.

Între timp, s-au reconciliat, mai ales când a apărut un rival comun, jocurile video.

Disputa nu s-a finalizat, dar există o creație din acest din urmă domeniu care are darul de a readuce armonia între aceste trei tărâmuri ale ficțiunii – What Remains of Edith Finch.

Numita protagonistă revine la casa de odinioară a familiei ei și încearcă să lămurească și să se reconcilieze cu destinele tragice ale mai multor generații de înaintași.

Astfel, în narațiunea cadru care se petrece prin străbarea conacului pustiu și cu o structură ușor suprarealistă, ești prins în diverse povestiri crude și insolite (recunoașteți referința literară, da?), de o originalitate și varietate stilistică uimitoare.

Ca mecanism stric ludic, nu ai multe de făcut, te deplasezi ca într-un joc FPS și interacționezi cu mouse-ul în locurile indicate pe ecran. Uneori, ai de înțeles singur ce anume e de făcut, dar nu e dificil.

What Remains of Edith Finch a fost acuzat că n-ar fi decât ceea ce în engleză s-ar numi ”a walking simulator”.

Nimic mai fals.

Angajamentul tău afectiv, cognitiv și intelectual este deplin, când ești acolo, ești cu totul prins într-o capodoperă tripartită.

E ca și cum ai citi un roman de Lovecraft sau de Garcia Marquez sau de Poe, viziona un film de Hitchcock sau Bergman sau Lynch și juca Sanitarium sau Syberia sau Planescape: Torment.

Toate, într-o osmoză perfectă.

What Remains of Edith Finch nu e lung.

Dar are efecte sufletești prelungi.

Cred că mă vor ține o viață întreagă.

Viața asta, care e atât de fragilă și atât de prețioasă.

Pixeli puțini, neuroni mulți

Indiferent de gen, în prezent, jocurile video au nevoie de o grafică de calitate pentru a atrage atenția.

Dar nu a fost întotdeauna așa.

Era o vreme când, cu pixeli puțini, unele creații din domeniu puneau mulți neuroni la încercare.

E vorba, mai precis, de acele jocuri care odinioară erau denumite Quest (care îmi pare încă o titulatură mai sugestivă), iar care acum sunt încadrate generic drept Aventură.

Acestea sunt câteva dintre ele, îmbucurător fiind faptul că mecanismul ludic și intelectual s-a păstrat și e încă folosit de destui producători, dovadă fiind că lista de mai jos acoperă mai multe decenii.

***

Loom – un basm complex, plasat într-o lume îmbibată de magie, în care vrăjile sunt redate cu note muzicale.

Povestea ni-l prezintă pe tânărul Bobbin Threadbare, care trebuie să parcurgă un fel de bildungsroman și să se scuture de un blestem străvechi. Pe parcurs, are de rezolvat varii puzzle-uri și situații prin acel unic sistem care aduce cu un portativ (cei încrezători în urechea lor muzicală pot opta pentru varianta în care nu vezi notele și doar le redai din auz; n-a fost cazul subsemnatului).

Chiar dacă trama narativă pare încurcată, aproape ermetică, plăcerea de a construi o secvență reușită e neprețuită, iar coloana sonoră utilizează superb teme celebre din Lacul lebedelor al lui Ceaikovski, această nobilă pasăre fiind un simbol recurent în joc.

***

Beneath a Steel Sky – de pe tărâmul basmelor ajungem pe cel al SF-ului, cu un joc senzațional, pe care, parcurgându-l, l-ai vedea scris de un Isaac Asimov în colaborare cu William Gibson și cu adaosuri de la Douglas Adams, fapt care nu e departe de adevăr, pentru că designer a fost însuși Dave Gibbons, autorul celebrului volum de benzi desenate Watchmen.

Un tânăr crescut într-o comunitate tradițională este răpit și adus într-un oraș distopic. Ajutat de un robot sarcastic, trebuie să supraviețuiască și să descâlcească o urzeală sinistră, care presupune androizi, realități virtuale și un fel de Big Brother.

O sumedenie de personaje pitorești îi ies în cale, dar niciunul nu se compară cu robotul Joey, care ia diverse forme în decursul jocului, dar care își păstrează replici savuros de acide, dovadă că, și într-o lume postapocaliptică, umorul britanic o să supraviețuiască.

Compania care a realizat acest joc a continuat prin a plăsmui seria Broken Sword, un motiv în plus să le fim profund recunoscători.

Să nu uit, Beneath a Steel Sky e gratis pe www.gog.com.

***

Flight of the Amazon Queen – apărut după succesul enorm al unor titluri precum The Secret of Monkey Island și Indiana Jones and the Fate of Atlantis, acest joc împrumută ingredientele de succes ale amândurora.

Un pilot care se consideră irezistibil față de femei (și cam demonstrează asta) are de transportat o vedetă de cinema ciufută peste jungla amazoniană, dar avionul i se prăbușește tocmai acolo, punându-l în situația de a le ajuta pe amazoane (da, că doar acolo locuiesc, nu?) să dejoace un complot sinistru al naziștilor aciuați nu foarte subtil acolo.

Vreo două treimi, jocul constă în interacțiuni amuzante cu personaje care de care mai haioase, însă ultima parte, când protagonistul ajunge în templul străvechi, devine exagerat de greu, în special prin amploarea mizanscenei pe care o ai de gestionat.

Pentru unii, tranziția de la comedie bufă la aventură solicitantă poate fi cam abruptă, însă jocul merită încercat, mai ales că și pe acesta îl găsiți gratuit pe www.gog.com.

***

The Shivah – un efort de început al reputatei firme Wadjet Eyes, remarcabil prin consistența și documentarea universului în care plasează acțiunea.

Un rabin new-yorkez căpos, a cărui congregație e ca și inexistentă, primește o sumă neașteptată de bani prin testamentul unui enoriaș pe care el însuși îl izgonise odinioară, așa că purcede la a afla de ce a fost respectivul atât de mărinimos și descoperă pe parcurs detaliile unor afaceri murdare și periculoase.

Deși jocul are doar câteva scene și personaje, nu pare simplist, deoarece volumul de terminologie rabinică e excelent integrat acțiunii, iar unele situații trebuie soluționate în moduri afurisit de inteligente.

Luați aminte inclusiv la gluma cea bună din debut, fără ea nu-i chip să terminați jocul.

***

The Samaritan Paradox – un expert în coduri (o versiune deprimată a lui Tom Hanks) acceptă provocarea de a desluși testamentul criptic al unui scriitor suedez, prin care acesta vrea să o îndrepte pe fiica sa spre o presupusă moștenire prin intermediul capitolelor unei cărți scrise special pentru ea

Pe măsură ce înaintează cu investigația, descoperă atât detalii sordide ale comerțului cu arme ale unei țări care se vrea pașnică și, în contrapunct, lecturează acele capitole, care se materializează pentru jucător într-un univers medieval fantastic paralel celui modern în care are loc acțiunea principală.

Unele puzzle-uri sunt cam obscure, iar finalul e cel puțin dubios, dar provocarea intelectuală oferă destul momente de calitate.

Nu vreau ca toată lumea să fie de acord cu mine

Dezbaterea e veche de când lumea.

Mai mult sau mai puțin pașnică, a însoțit toate evenimentele istoriei, de la Platon și Cicero încoace.

În prezent, mulți cred că se pricep la dezbatere, doar pentru că pot să lase un comentariu pe Facebook, la adăpostul digitalului.

Însă a purta o dezbatere autentică, în care ești nevoit să găsești argumente, să le combați pe ale adversarului, să fii convingător retoric și, mai ales, să adopți o părere care nu te definește, e un exercițiu mult mai greu.

De aceea am fost foarte bucuros când am găsit la prietenii de la Libris acest Joc de dezbatere elaborat de Andrea Binasco și Matteo Di Pascale și m-am grăbit să îl utilizez la una dintre activitățile cu grupul meu de fete gureșe și istețe.

Iar rezultatele au fost nemaipomenite.

Jocul constă în multe jetoane cu diverse teme, unele mai controversate ca altele, fără a ajunge la chestiuni delicate, o tăbliță cu structura generală a rundelor dezbaterii, două tăblițe pentru notițe și una pentru scor, căci fiecare dezbatere este jurizată de restul participanților, iar câștigătorul rămâne la masă și îl provoacă pe unul dintre ei.

Mi-a plăcut ideea tăblițelor pe care se putea scrie și șterge, m-a trimis cu gândul la cele cerate din Antichitate, pe care își vor fi făcut ucenicia într-ale retoricii un Cicero sau Quintilian.

După ce le-am explicat fetelor mecanismul dezbaterii, le-am lăsat să se manifeste în voie și a fost o încântare să le văd și să le ascult.

Au fost multe momente de grație, însă dezbaterea în care le-am grupat în echipă și care a avut ca temă ”A face curățenie este inutil” a fost punctul culminant al acelei seri argumentative.

Subiectul pare ingrat pentru cele care erau nevoite să îl apere, mai ales că în echipa respectivă se nimeriseră cele ordonate, dar s-au mobilizat mental în mod exemplar.

Ba mai mult, înțelegând că dovezile practice sunt cam împotriva lor, una dintre ele a invocat un argument de ordin emoțional, pe care l-a declamat atât de convingător, încât le-a zguduit până și pe cele din echipa adversă:

Băi, cine e obsedat de curățenie nu-și trăiește viața!

De cealaltă parte, una dintre oratoare a punctat atât de bine ideea că acela care nu face curățenie în casă are probleme în tot restul vieții, încât am fost profund impresionat de maturitatea pe care o vădea.

Pentru ca apoi să aflu că domnișoara în cauză nu excela deloc în ceea ce predica, dar a știut să reînvie vorbele pe care i le tot repetă mama ei.

A întreține un gând fără a te lăsa dominat de el e un exercițiu excelent.

Iar acest Joc de dezbatere este instrumentul potrivit pentru a-l pune în practică.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru ocazia de a pregăti pe urmașele lui Cicero într-ale persuasiunii și elocinței.

Muncile lui Hercule (varianta pentru PlayStation)

Unul dintre cele mai interesante mituri din cultura universală este cel al celor 12 Munci ale lui Herakles (Hercule la romani).

Nu doar că aventurile sunt palpitante și variate, dar fiecare dintre ele ascunde un tâlc mai adânc despre cum să te confrunți cu dificultăți și provocări, folosindu-ți acea combinație de energie fizică și mentală care îi face pe oameni cea mai de succes specie a planetei.

În excelenta serie de lecții animate de pe TED-Ed (parte a prezentările de pe site-ul TED.com) există un videoclip care prezintă acele Munci ale lui Herakles cu stilistica unui joc de tip platformer.

De fiecare dată când l-am arătat copiilor cu care lucrez am fost întrebat dacă acest joc chiar există.

Din păcate nu, iar cel mai aproape de transpunere ludică a acestui mit este jocul Hercules, care a acompaniat filmul de animație cu același titlu, unde ai de-a face cu câteva dintre aceste provocări, dar nu acea ordine care caracterizează povestea mitologică.

Însă, dacă extindem puțin tărâmul cultural, cele 12 Munci ale lui Herakles își găsesc o desăvârșită expresie în Shadow of the Colossus, joc apărut pe Playstation în 2005 și dezvoltat de o echipă condusă de Fumito Ueda.

Această experiență ludică te pune în ipostaza unui tânăr ajuns într-un tărâm fantastic, care, pentru a-și readuce la viață pe iubita, face un pact cu o entitate supranaturală, obligația sa fiind de a răpune șaisprezece coloși.

Fiecare dintre aceste creaturi gigantice e diferită ca înfățișare și trăsături, iar a le doborî e un puzzle dinamic, pentru că e nevoie să îi înțelegi comportamentul și să îi identifici punctul slab.

Jocul necesită timp, răbdare, încercări nereușite și are câteva neajunsuri tehnice, însă toate pălesc în fața senzației că ești pur și simplu angrenat într-o încleștare titanică.

Dincolo de grandioasa idee și concepție, Shadow of the Colossos oferă unele momente ludice care rivalizează cu cele mai meșteșugite secvențe cinematografice, dacă nu chiar le întrec.

Așa este contactul uluitor cu Valus, cel dintâi colos.

Așa este fiorul de a fi urmărit de Dirge, colosul în formă de șarpe.

Așa este senzația de plutire când ești pe Phalanx, colosul pașnic, care nu face decât să străbată văzduhul ca o zeitate netulburată de problemele muritorilor.

Așa este dramatismul modului cum profiți de lovitură în pământ a lui Gaius și urci pe arma-i în inerție.

Așa este goană călare printre picioarele masive ale lui Basaran, colosul arhnoid.

Așa este momentul în care îți stă inimă în loc, agățându-te de aripile lui Avion, colosul aidoma unei păsări Roc din 1001 de nopți.

Adăugați la toate acestea și multe alte scene memorabile și o coloană sonoră sfâșietoare și înălțătoare și rezultă un joc care e încă un argument că și acest domeniu produce acel ceva pe care îl numim simplu Artă.

Bidimensionale, dar nu lipsite de profunzime

Când spui joc video acum, te gândești la o grafică spectaculoasă și, în mod obligatoriu, la imagini tridimensionale sau care dau impresia de profunzime.

Aici este, însă, o istorie personală a acelor jocuri 2D care m-au încântat, mi-a solicitat atenția, intelectul, dar și reflexele.

***

Prince of Persia – strămoșul incontestabil al jocurilor de acest gen, un titlu de legendă și o experiență ludică afurisit de grea.

Nu mă laud că l-aș fi terminat, dar l-am jucat destul, încât să îmi aduc minte cu nostalgie de zgomotul dalelor de piatră, de săriturile spectaculoase și de zăngănitul săbiilor din duelurile cu soldații cu turban.

O aventură vrednică de O mie și una de nopți.

Și e poate jocul cu cea mai tare reinventare din toate timpurile – Prince of Persia: Sands of Time, care e colosal la rându-i.

***

Another World – un joc pe care l-am descoperit mai târziu, odată cu minunatul site GOG.com, ambele recomandate fiind de amicul Lau, mentorul meu în domeniu.

Povestea e simplă și te pun în pielea unui om de știință care deschide un portal către o altă dimensiune și care se vede aruncat într-o lume SF străină și ostilă (viermii ăia agasanți de la început!).

Brutal de greu, la fel ca Prince of Persia, acest joc îmi stăruie în minte pentru arhitectura spațiilor pe care le ai de străbătut, parcă desprinse dintr-un roman scris de Arthur C. Clarke sau Larry Niven.

***

Prehistorik 2 – există și un Prehistorik anterior, dar e un joc slăbuț, incomparabil cu acesta, care, pe lângă calitățile pe care le voi enumera mai jos, are și meritul de fi fost unul dintre primele pe care le-am jucat pe cel dintâi calculator pe care l-am avut vreodată, un 386 masiv, dar care mi-a oferit o mulțime de momente de neuitat în copilărie.

Protagonistul este un bărbățoi preistoric, ciufulit și haios, care are de străbătut medii diverse și de adunat mâncare. Multă mâncare.

Jocul e unul de reflexe și de explorare, pentru că secrete și surse de haleală sunt te miri unde, însă îmi smulge și acum un zâmbet amintirea chestiilor pe care le înfulecai, de la cărți de joc la joystick-uri.

Iar premiul cel mare era un frigider plin ochi.

Frigider? În epoca de piatră?

Da, nu toate jocurile sunt serioase.

***

Captain Claw – dintre toate jocurile din această poveste, pe acesta l-aș vrea ecranizat de cei de la Pixar. N-ar avea decât de transpus în animație această epopee a personajului eponim, căpitanul-motan ”loved by many, feared by all”, care reconstituie amuleta celor nouă vieți, străbătund toate locurile comune ale ficțiunilor piraterești.

E o nespusă plăcere să-mi amintesc de toți inamicii care îi ies în cale, cei mai mulți câini de diverse rase, precum și Boșșii de final de secțiune, fiecare cu pitorescul lui.

Îmi place să cred că, dacă s-ar fi făcut un astfel de film în epoca de glorie a Hollywoodului, Errol Flynn ar fi fost Captain Claw, Basil Rathbone ar fi fost Le Rauxe, Bette Davis ar fi fost Katherine, Orson Welles ar fi fost Aquatus și mă opresc aici, că nu mai termin articolul în veci, dacă mă las furat de exercițiul ăsta de imaginație.

***

Oddworld: Abe’s Oddysey – încă un joc pe care l-am descoperit mai târziu decât perioada când era în vogă, însă chiar și așa am fost profund impresionat de complexitatea, de dificultatea și, mai ales, de realizarea lui.

E drept, cele două lumi alternative din a doua parte sunt prea mari și cam repetive, dar universul inițial al Mudokonilor e curat Pandora din Avatar.

Însă bucata mea preferată e evadarea din fabrica sinistră în care Abe, simpaticul nostru protagonist, este captiv la început. Când îmi ieșea câte o secvență de acțiune și furișat, mă simțeam ca Tom Cruise în Mission Impossible.

Și deștept, și atletic.

***

Hercules – cei de la Disney au știut tot timpul să facă bani, iar o practică încetățenită era să scoată, odată cu un nou film de animație, și un joc video.

Acesta este preferatul meu din acea serie (știu, pentru unii Lion King a fost o experiență marcantă, nu însă și pentru mine).

Ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost că personaje și monștri care în film apar pentru câteva secunde au o prezență mult mai consistentă în joc.

Așa ajungi să lupți cu Hidra din Lerna, cu păsările stimfaliene, cu Minotaurul (o inexactitate scuzabilă), să te ferești de bolovanii aruncați de ciclop, să i-o întorci Medusei (altă inexactitate scuzabilă) sau să îl călărești pe centaurul Nessus.

Ce să mai, curat Legendele Olimpului, varianta ludică.

Iar replica ”Not exactly what I had in mind, but not bad”, beneficiind de vocea inimitabilă a lui Danny DeVito, a rămas proverbială între mine și sora mea, tovarășă de joacă.

***

Heart of Darkness – urmaș spiritual al lui Another World, acest joc propune același tip de narațiune și mecanism ludic.

Un băiat și cățelul lui sunt aruncați într-o dimensiune paralelă, o lume ciudată și ostilă, iar primul are de străbătut pericole macabre, pentru a-și salva prietenul necuvântător.

Povestea e secundară experienței de a supraviețui arhitecturii și ecosistemului dușmănos imaginat de realizatori.

Cât încă le deslușești, jocul e fascinant, după aceea devine doar foarte dificil.

***

Jazz Jackrabbit 2 – așa cum îl arată titlul, există și un predecesor, dar eu pe acest l-am jucat și, pentru că toată lumea spunea că este o varianta îmbunătățită a aceluiași mecanism ludic, nu m-am mai întors la origini.

Alegi pe unul dintre cei doi protagoniști, fiecare iepure-erou cu abilități zburătoare și armă cu laser și te lansezi într-o aventură pasionantă pe urmele marelui personaj negativ, care este, lafontainean, o broască țestoasă.

Decorurile sunt suprarealiste, muzica electronică excepțională, iar acțiunea antrenantă.

Și nu e neiertător de greu ca alte jocuri din această listă, așa că e o experiență de care pur și simplu te bucuri în orice moment.

***

Braid – din toată restrospectiva, acesta este, probabil, jocul cel mai solicitant din punct de vedere intelectual și cognitiv.

De unde să încep?

De la puzzle-urile în care manipulezi timpul și pe care nu doar că trebuie să le deslușești, dar și să le execuți perfect?

De la desăvârșita grafică realizată de mână?

De la muzica clasică, impecabil potrivită designului nivelului și ritmului acțiunii?

Sau de la ermetismul poveștii, asupra căreia încă se discută pe forumuri online?

Acest joc e o pledoarie că și astfel de creații pot fi înscrise în ceea ce numim Artă.

***

World of Goo – regulile fizicii n-au fost niciodată exploatate mai simpatic decât în acest joc în care personaje sunt niște bile moi, cu diverse trăsături, pe care le combini în fel și chip, ca să dai de cap fiecărui nivel.

Varietatea provocărilor e uimitoarea, însă nu cred că s-a vorbit suficient despre scriitura din acest joc. Peste tot sunt mesaje utile sau criptice, tot timpul distractive, iar ansamblul este o alegorie a Matrixului.

Sau ceva de genul ăsta.

Muzica e a-ntâia, iar pâna la final ți-e un drag de bilele astea mișcătoare de nu mai poți.

***

Machinarium – când vreau să convertesc vreun cunoscut sau vreun puștan cu care lucrez la genul ludic numit odinioară Quest (acum se preferă denumirea generică Adventure), încep cu acesta.

N-am dat niciodată greș.

Nici n-aș avea cum, pentru că jocul e o încântare de la un cap la altul.

Protagonistul e un roboțel adorabil, care trebuie să își salveze prietena din ghearele unor gangsteri care au pus gând rău și orașului metalic în care trăiește.

Pe parcurs va ajuta diverse personaje și va rezolva varii puzzle-uri, unele agasant de complicate.

De fiecare dată când revăd acest joc, nu mă mai satur să îi admir grafica. E un univers atât de frumos conturat, că sunt sigur că, dacă ar mai fi trăit, Stanislaw Lem, creatorul lui Trurl și Klapaucius, le-ar fi cerut realizatorilor să îi transpună Ciberiada într-un joc.

Dacă nu v-am convins și pe voi până acum, așteptați numai să ajungeți la melodia formației din stradă.

***

Limbo – sunt șanse de 90% ca, în orice antologie a celor mai bune jocuri făcute vreodată, întocmită din 2010 încoace, să găsiți acest titlu.

Și e natural să fie așa.

E o experiență tulburătoare senzorial, dar intensă din punct de vedere cognitiv.

Un băiețel străbate ținuturi întunecate, cu pericole și legi ale fizicii diverse, în căutarea surorii sale.

Mai mult nu ni se spune, dar nu contează.

Fiecare episod al jocului îți pune mintea la încercare în fel și chip, ba în privința reflexelor și coordonării, ba în privința descifrării soluției la un puzzle.

Totul într-un univers vizual care amintește de filmele noir sau de experimentele cinematografice ale lui Orson Welles.

Știu că tentația de a merge mai departe după soluționarea unui nivel e mare, dar acordați-vă timp și admirați decorurile și cadrul în care e plasat.

N-o să regretați.

***

That Gravity Game – un joc simplu, realizat cu mijloace modeste și disponibil pe diverse site-uri de agregare de astfel de creații realizate în Flash (cred).

Însă este un joc coerent și dinamic, despre o mică bezea (da, așa ni se spune), care trebuie să să regăsească drumul spre casă, înfruntând diverse schimbări ale legilor gravitației.

Coloana sonoră e fantastică; căutați, de pildă, una dintre melodiile utilizate, intitulată Acid Bot Foundry.

Sau, mai bine, căutați jocul, și ascultați-o în timp ce zburdați cu susu-n jos pe ecran.

***

Botanicula – urmaș spiritual al lui Machinarium, acest joc trece din lumea roboțeiulor într-una organică, în care un grup de creaturi arboricole simpatice foc trebuie să își salveze lumea de un dușman abstract, dar nemilos.

Narațiunea e și mai puțin importantă aici decât în ilustrul predecesor, totul axându-se pe explorare și pe delectarea cu o lumea plină de viață și de fantezie.

E ca atunci când te oprești într-o pădure și stai nemișcat.

În jurul tău se vor ivi mici miracole ale naturii.

***

Electricman H2S – e un joc de bătaie, asta e limpede.

Și, evident, e simplist în comparație cu marile creații de gen (Mortal Kombat sau Virtua Fighter).

Însă, pentru un joc cu personaje de tip Stickman, realizat on Flash (cred) și disponibil, ca și That Gravity Game, pe diverse site-uri agregatoare, e senzațional.

În primul rând, are suprinzător de multe mișcări, iar unele combo-uri, care beneficiază și de încetinitor, duc la niște momente de virtuozitate marțială cum rar mai vezi în filme azi.

Fiecare nivel e diferit și are o coloană sonoră aparte, iar printre melodii se numără și două de la Prodigy, printre care, bineînțeles, și Smack My Bitch Up.

Da, jocul e atât de mișto.

Dac-aș fi pentru-o zi președinte

În această perioadă de intense zbateri politice, în care se negociază formarea unui nou guvern și se discută despre alegerile prezidențiale care, în premieră, vor fi reluate, merită să ne aplecăm asupra unui mic joc de societate numit Si j’etais president.

E de limbă franceză, ce-i drept, și vizează sistemul politic din Hexagon, însă are un mecanism ușor de descifrat și o savoare cu care se poate delecta oricine.

Practic, jocul îți solicită formarea unui guvern în diverse situații (coabitare, remaniere sau austeritate), iar pentru asta trebuie să obții un set de cărți, cu catindații potriviți, în funcție de coloratura politică (la unii nu e unică, pentru că traseismul e vechi de când e democrația).

Pentru a compune suita adecvată, jucătorii pun deoparte una și le pasează pe celelalte celorlalți participanți (așa cum se întâmplă în Sushi Go). Simpatic și elocvent este faptul, de la rundă la rundă, dai cărțile fie la dreapta, fie la stânga, că așa merge treaba cu rotativa guvernamentală.

Cerințele de la fiecare rundă variază, iar asta dă jocului savoare.

Câteodată trebuie să închegi cea mai competentă echipă guvernamentală (cărțile cu cele mai mari scoruri), care să includă și cât mai multe femei, alteori e nevoie să fii incompetent și răuvoitor în mod deliberat, ca să te asiguri că nu câștigi tura respectivă (vezi intriga din Candidatul perfect).

Si j’etais president solicită memoria, concentarea și capacitatea de adaptare, dar nu atât de mult, încât să nu îți lase un pic de atenție pe care să o aloci figurilor caricaturale de pe cărților de joc.

Unele sunt cunoscute doar francezilor, altele sunt universal recognoscibile, precum cele de mai jos, iar reflecțiile asupra modului cum s-ar descurca respectivii în portofoliile alocate sunt o distracție în sine.

Amuzant și antrenant, Si j’etais president e un joc pe care l-aș vrea tradus și adaptat politicii plaiurilor mioritice, cu mențiunea că e musai să includă și un Joker pe nume Călin.

Nu știu dacă ați chiulit la franceză sau dacă o mai studiați prin școală, dar titlul jocului e leit cu al melodiei celor de la Paraziții, veche de vreo două decenii, dar de o actualitate perpetuă:

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

Tineți minte, aș lăsa România amanet, fără cuvinte

Dac-aș fi pentru-o zi președinte,

V-aș amaneta pe toți și nu m-ați prinde!

Space, the final frontier of human solidarity

Fac parte din generația care a petrecut timpul în fața blocului sau chiar în timpul orelor de școală, jucând faimoasele 3, 5, 8 sau Tarnib.

Am o sumă amintiri plăcute în privința lor, pentru că ambele jocuri presupuneau acea combinație de socializare și încordare a intelectului care sunt factori decisivi ai sănătății mintale.

The Crew, joc elaborat de Thomas Sing, mi-a atras întâi atenția prin lista de premii și nominalizări (o puteți găsi aici) care mai că o întrece pe a lui Meryl Streep, dar m-a captivat prin faptul că utilizează aceleași principii precum celelalte două jocuri de mai sus, împingând însă provocarea mentală pâna în sfere foarte solicitante.

În esență, jocul are același mecanism: fiecare dintre participanți are cărți numerotate (în cazul de față, de la 1 la 9) și trebui să câștige anumite levate (popular, mâini), ținând cont că există anumite cărți atu, care le bat pe cele obișnuite, indiferent de valoarea acestora din urmă.

Obiectivele variază de la rundă la rundă și sunt stabilite aleatoriu, pe baza unor cărți mai mici, care le recreează pe cele de joc, dar și prin diverse condiții impuse de micile jetoane de culoare neagră.

Spre deosebire de 3, 5, 8, care era eminamente competitiv, sau Tarnib, unde se înfruntau echipe de câte doi jucători, The Crew se bazează pe colaborarea membrilor săi.

Ca orice joc de colaborare, este nevoie ca participanții să facă un efort de voință și să adere la regulile lui specifice de comunicare.

Răsplata este un sentiment de coeziune și sinergie, care îi va purta printr-un periplu antrenant prin întreg sistemul solar.

Ajungem astfel la un aspect deosebit al acestei experiențe ludice. De obicei, narațiunea care însoțește un joc de societate (în special cele germane, renumite pentru complexitate) este mai mult un pretext pentru un set de reguli abstracte.

Aici, însă, lucrurile stau altfel. Fiecare rundă crește în dificultate și, pe lângă obiective enunțate conform convențiilor prezentate mai sus, înfățișează și câte un episod din aventura spațială a astronauților.

Pățaniile lor nu sunt disparate și pot constitui chiar un mic roman SF, pe care nu doar îl citești, ci îl și trăiești.

Iar la capătul lui, o lecție devine limpede.

In space, no one can hear you scream.

But you are not alone.

You must not be alone.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-au oferit șansa să pun în practică dezideratul suprem al omenirii.

Încă un Cod al lui Da Vinci

Chiar și dacă nu iei în serios niciuna dintre teoriile și fabulațiile din Codul lui Da Vinci, rămâne acea palpitantă aventură culturală elaborată de Dan Brown și excelent transpusă filmic de Ron Howard, în care apare enigme și mecanisme și conexiuni nebănuite.

Ca unul care a gustat toate acestea, m-am bucurat să descopăr Alex și secretul lui da Vinci, deopotrivă carte și expriență ludică de tip escape game.

Pentru cine a încercat așa ceva, fie într-o cameră reală, fie ca joc de societate sau pe calculator, mecanismul e familiar.

Un fir narativ, mai mult sau mai puțin dezvoltat, include varii puzzle-uri, care solicită mintea într-un mod mai degrabă abstract, dar deloc facil.

Ce este remarcabil la această carte realizată (nu pot să spun doar scrisă) de Vincent Raffaitin, este că are propune o poveste foarte coerentă și foarte dinamică, care te poartă pe urmele lui Leonardo da Vinci la castelul Clos Luce din Amboise sau în Louvre.

Provocarea intelectuală e mai afurisită chiar și decât cea din Crime Scene – Moscova. 1989, pe care l-am încercat mai demult.

Poate că, în comparație cu puzzle-urile din acel joc, cele de aici sunt mai puțin complexe, însă faptul că nu ai desfășurate în fața ochilor tot felul de componente și cartonașe le face chiar mai grele.

Nu doar că ai nevoie să te uiți cu băgare de seamă la toate ilustrațiile din carte, dar trebuie să citești cu atenție tot ce relatează naratorul.

Au fost momente când m-am simțit deștept, rezolvând un puzzle sau altul, dar, de cele mai multe ori, eram captivat de această cursă de a descoperi secretul marelui inventator, încât apelam rapid la indiciile de la finalul volumului, ca să pot afla ce se întâmplă în continuare.

E asta un semn de slăbiciune?

Sau de curiozitate?

Îmi place să cred că se aplică a doua varianta.

Și că Leonardo da Vinci, care a fost curios în atâtea privințe, m-ar înțelege.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un roman în care n-am fost doar cititor.

Rețelele sociale ne fură sufletul

Tehnologia digitală ne înconjoară.

Nu doar că este tot mai prezentă în jurul nostru, dar ne și împresoară simțurile și conștiința, ajungând în unele cazuri să se înstăpânească asupra lor.

Nu e de mirare că a ajuns deja mediu și nu numai subiect pentru ficțiune, cum sunt, de pildă, excelentele filme Searching și Missing.

Simulacra este un joc pe calculator care care merge în aceeași direcție, calcând pe urmele excelentului predecesor Her Story.

Tu, protagonist nevăzut, primești un smartphone al unei tinere pe nume Anna, care pare a fi dispărut, dar care, în mod bizar, pare a fi încă activă pe diverse rețele sociale.

Interacționând cu diverși cunoscuți ai ei, mergi pe firul unei investigații care relevă o parabolă sinistră care materializează tot eșafodajul de idei doct construit de Mihnea Măruță în Identitatea virtuală.

Mai multe nu vă spun, pentru a nu știrbi din atmosfera și tensiunea hitchcockiene ale jocului, meșteșugit induse, atât prin narațiune, cât și prin niște efecte audio-vizuale care m-au făcut să tresar nu o dată.

Cert este că realizatorii (Kaigan Games), construiesc un captivant angrenaj care te provoacă să exploatezi diverse funcționalități ale telefonului, fictive, dar foarte sugestive, precum email-ul, browser-ul, vlog-ul, un fel de Whatsapp, un fel de Tinder sau un fel Twitter (nu-i zic cum vrea Elon Musk nici picat cu ceară).

Simulacra îți solicită neuronii, adică atenția și deducția, nu foarte mult (deși m-a doborât puzzle-ul numărului de telefon al influenceritzei), astfel încât să te lase să aprecizi coerența producției și să savurezi micile detalii, cum ar fi veridicitatea discuțiilor pe bază de mesaje-text, care conțin și inevitabilele greșeli pe care le facem cu toții în goana tastării.

Ai de ales diverse variante de dialog, iar acțiunile din timpul jocului, mai ales cele care vizează identitatea pe care ți-o asumi, conduc către un deznodământ sau altul, niciunul ușor de digerat.

Disponibil pe site-ul gog.com la un preț echivalent cu al unui bilet la film, Simulacra are deja două continuări, pe care îmi dă ghes pârdalnica de curiozitate să le încerc.

Știu că astfel mă înrobesc și mai mult tehnologiei, dar nu pot să rezist unei povești bine spuse, care mă și ține în mijlocul ei.

Și, cine știe, poate vreodată sunt în vreo situație similară, așa că e nevoie să fi fost antrenat, nu?