Shakespeare scrâșnind din dinți

The Northman nu e un simplu film.

E un urlet al lui Robert Eggers, din vârful unei faleze mărginite de un hău și de marea învolburată.

E o provocare adresată tuturor regizorilor care sunt și vor mai fi.

– Să văd care va mai avea curaj să plăsmuiască un așa spectacol de acum încolo!

Plasată într-o epocă brutală, pe care vikingii au făcut-o și mai brutală, această producție-eveniment nu face nicio concesie privitorului sau noțiunilor hollywoodiene ale binelui și răului.

E un Hamlet mai sângeros chiar și decât în coșmarurile lui Shakespeare, dar e Hamlet fără doar și poate și nu doar pentru că protagonistul are aproximativ acest nume și pentru că are o răzbunare de urmat. Ba mai sunt și câteva intarsii de Macbeth, mai ales prin modul cum supranaturalul învăluie lumea materială a oțelului și sângelui și îi mână pe bieții muritori înspre glorie și pierzanie.

În timp ce priveam cu un amestec neverosimil de fascinație și oroare scenele-capodoperă pe care Eggers le construiește una după alta, fără greșeală și fără menajamente, creierul meu lucra mai ales pe plan senzorial.

Dar, acum, retrospectiv, cred că apreciez cel mai mult cum o atenție aproape microscopică pentru istorie este pusă în slujba tragediei. Exemple ar fi multe în acest sens, dar am unul care poate părea neobservat și tocmai de-asta îmi stăruie în minte.

Ajuns în Țara Rus, Amleth participă la un raid viking tipic, destinat jafului și prinderii de sclavi. După o secvență fabuloasă din punct de vedere al realizării, un personaj menționează în treacăt că majoritatea captivilor va fi trimisă la Uppsala. După cum bine știți, acesta este un oraș din Suedia, iar acesta nu e un amănunt întâmplător.

S-a stabilit de către istorici că acei varegi care au pătruns pe teritoriul slavilor și au pus bazele primelor formațiuni statale proveneau din Suedia. Contează asta pentru privitor?

Poate că nu, dar mie îmi spune că trebuie să revăd The Northman de câteva ori și să explorez după aceea cum fiecare costum sau cutumă sau conflict social a fost redat documentat și redat filmic.

Iar asta nu mi s-a întâmplat de prea multe ori în viața-mi de cinefil.

Un argument peremptoriu că Robert Eggers nu e un simplu artizan de senzații, ci un regizor care va fi mare (dacă nu este deja) constă în interpretările pe care le păstorește, creații umane care nu sunt copleșite de mizanscena demiurgică.

Uitați-vă îndeaproape la variația posturii lui Alexander Skarsgard, de la brută a nordului la umilința slavului încătușat. Deși nu au prezențe prelungi, Ethan Hawke și Willem Dafoe și le fac simțite, cât despre Nicole Kidman, este leit pistolul enunțat de Cehov în dramaturgie.

Când o asemenea actriță e prezentă încă din primul act, să fiți siguri că explodează prin al patrulea.

Se spune că, în momentul când The Northman a fost lansat pe ecrane, a avut loc o eclipsă de soare la Hollywood, iar numele de pe dealul californian s-a crăpat, stârnind panică în Cetatea Viselor.

Câțiva bătrâni cu darul clarviziunii au înțeles semnele.

Un vifor se arată la orizont.

Numele lui e Robert Eggers.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.