Nosferatu al lui Robert Eggers e reeditarea lui Nosferatu al lui Murnau din 1927, care este Dracula al lui Bram Stoker fără drepturi de autor.

Acestea fiind zise, știam la ce să ne așteptăm și intuiam vulnerabilitățile filmului de acum, mai ales că, între timp a mai apărut și Dracula: Dead and Loving It al lui Mel Brooks.

Având deja tăpușa amuzamentului înfiptă în inimă, mă pomenesc încă de pe la începutul peliculei prezente că disting în silueta adumbrită a contelui Orlok (Dracula piratat) o mustață.

O mustață ungurească.

Completată mai apoi de niște straie zdrențuite de grof.

Vadimeee!

Vadimeeee, unde ești, să te vezi răzbunat!

Uite că Dracula ăla cu care te enerva Agathon e ungur de fapt.

Îmi susțin ipoteza și cu o poveste personală.

Orlok al lui Bill Skarsgard aduce mult de tot cu un barman din Budapesta, înalt ca un brad dintre ăia pe care ni i-a tăiat Attila Verestoy, cu aceeași mustață de acum și care m-a tratat exact ca personajul de aici pe sclavul lui damnat, întinzîndu-mi o pahar cu bere aleasă de el cu aerul că face o favoare unui imbecil vierme de pământ.

Atunci m-am distrat, acu’ mi se pare că am scăpat ieftin.

Ca un test de control al ipotezei că Nosferatu de 2024 e mai hazliu decât și-ar dori realizatorii este și faptul că M., tovarășul de vizionare din stânga, s-a apucat să-mi recite la un moment dat Balada lui Dracula a celor de la Vacanța Mare din perioada aia glorioasă de casete.

Apropo de perioadă glorioasă, când pe sărmanul jucat de Nicholas Hoult îl fugăreau dulăii demonici, tot la Patraulea al lui Jean Constantin mi-era gândul: Lupiii, Doamne!

Ca să nu rămâneți cu idei greșite, meritele regizorale despre care mă declaram încântat la The Northman rămân valabile și aici.

Robert Eggers știe al naibii de bine să construiască niște secvențe de mare efect scenic, chiar și în cele mai macabre momente.

Unele se vor și șocante, dar, dacă apeși până în podea pe toate elementele premergătoare, se întâmplă ca la fotbal, când un portar se pregătește să degajeze din careul de șase metri, iar galeria adversă începe să strige ”Ooooooooooooo”.

Știi bine ce urare vampirică urmează.

Competența cineastului se extinde și la interpretări.

Lily-Rose Depp e fata lui Johnny Depp.

Vă las un moment să reflectați cât am îmbătrânit.

Și nu doar eu.

Fără a străluci prin expresivitate, e total dedicată rolului de mare angajament convulsiv.

Restul distribuției e rezonabil de performantă, cel mai slab fiind poate Aaron Tylor-Johnson, căruia îi șade mai bine ca bagabont decât ca om respectabil.

Cât despre Willem Dafoe, de care regizorul are mare drag, e la fel de pitoresc cum îl știm, însă personajul lui chiar nu ne e de trebuință.

E expertul în ocultism, iar noi, românii, avem pe unul care ne bântuie cu astfel de inepții de la o vreme.

Oricum, noi ieșim bine din Nosferatu.

Nu doar că inclusiv șatrarii noștri sunt mai prudenți și știu să nu se înhăiteze cu morții vii, spre deosebire de avocatul civilizat de Germania, iar Castelul Huniazilor e utilizat la mare artă de ochiul diabaci al lui Eggers, dar măicuțele noastre de la Voroneț (nu săriți cu anacronismele, e ficțiune) sunt chiar tari de tot.

Iar într-o atmosferă lingvistică voit victoriană, cu shan’t în sus și needn’t în jos, înjurătura noastră românească e ca o oază de fermitate în fața absurdului morților mă-sii.

Nu pot să închei înainte de a aminti și că, pe lângă toate spârcăielile și decapitările de columbe și toate ororile și sexul deviant, există un moment evanescent de o frumusețe sublimă.

E o un cadru rapid, când bărbații pleacă dintr-o cameră și rămâne doar figura lui Lily-Rose Depp. Modul cum e compus spațiul, cum bate lumina din geam, cum e îmbrăcată și coafata ea e curat o pictură de Vermeer.

În fața urâciunii, artă rămâne o mântuire eficace.

Sper ca pe Robert Eggers să îl ia de umeri un producător de vază și cu autoritate, gen Spielberg, și să îi zică:

Mă flăcău, ia scenariul ăsta ca lumea și fă-l film, că te pricepi.

Dar fără excese și aiureli.