Vincent Van Gogh este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei.

Contemporanii săi n-au dat doi bani pe el, însă urmașii lor dau o cârcă de bani pe el.

Nu e de mirare că tentative de a da sens unui povești care încă nu poate fi cuprinse pe deplin de logica omenească sunt numeroase și variate.

Julian Schnabel vine cu una proprie în At Eternity’s Gate.

Viziunea sa asupra lui Van Gogh este, pe de o parte, mai onestă, pe de alta, foarte tendențioasă.

Onestă, pentru că, spre deosebire de Van Gogh al lui Kirk Douglas în Lust for Life a lui Vincente Minnelli, Van Gogh al lui Willem Dafoe nu suferă doar de o retușată și bonomă melancolie, ci pur și simplu din cauza configurației corticale nasoale.

Tendențioase, pentru că acest Van Gogh nu se sfiește să îți asume o atitudine mesianică, de revelator al frumosului, neînțeles de o mare de mediocritate și chiar intoleranță.

Pentru asta, Schnabel se servește de un Willem Dafoe bântuit și care bântuie. Nu doar că figura acestui extraordinar actor e parcă desprinsă dintr-un autoportret al pictorului, dar stilul agitat al camerei îi pune în valoare marea de zbucium dinăuntru.

Mi-am ieșit în cale de-a lungul vieții oameni de tot felul. Printre aceștia, și unii pe care soarta, poate și propriile decizii, nu i-au ajutat să parcurgă calea înspre fericire. Dar n-am abandonat lupta, care a lăsat pe chipurile lor brazde adânci și o privire intensă și fixă.

Asta am regăsit în interpretarea pe drept nominalizată la Oscar a lui Willem Dafoe. Zbaterea, încrâncenarea, dezorientarea, agitația, efortul de a aduna fărâme de realitate și a duce o interacțiune sau o zi de chin. Conflagrația sortită eșecului din cortexul unora dintre noi.

Cine face un film despre Van Gogh e condamnat să îi folosească estetica. Kurosawa într-unul dintre Visele sale, Minnelli în superb coloratul Lust for Life, ca să nu mai vorbim de Loving Vincent, omagiul suprem care i se poate aduce picturii olandezului.

Și Julian Schnabel căută culorile și formele sinuoase care sunt deja parte din mentalul colectiv, dar le estompează, ni le arată doar la nivel de sugestie, pentru a apăsa pe mesajul său de căpătâi: Van Gogh ne-a arătat calea către beatitudine și noi l-am prigonit.

Mărturie stă și finalul, care adoptă răspicat o teorie revizionistă la modă, referitoare la evenimentele în urma cărora Van Gogh și-a găsit sfârșitul.

Dacă ar fi singur pe lume, At Eternity’s Gate ar pleda vinovat la acuzația de simplificare. Dar, împreună cu restul producțiile amintite, e ca o depoziție părtinitoare, dar totuși relevantă, despre un destin trist care aduce bucurie.

***

Unul dintre gărgăunii perpetui pe care îi am este să pășesc prin locuri prin care s-a scris istorie.

Auvers-sur-Oise este orășelul unde Van Gogh și-a petrecut ultimele luni din viață, iar prin acest simplu fapt mica urbe și-a asigurat o posteritate marcantă.

Nu credeam, însă, că voi simți o emoție atât de vie, doar aflându-mă în contact nemijlocit cu mărturii ale efemerei sale treceri pe acolo.

Hanul în care a locuit, într-o cămăruță ale cărei ziduri scorojite au fost păstrate cu sfințenie.

O statuie de Ossip Zadkine, care a surprins exact precaritatea existenței sale, fizice și psihice.

Mai presus de orice, lanul de grâu pe care l-a imortalizat în atâtea picturi.

Îmi place să cred că aici, la marginea acestei eternități, va fi găsit poate stropul de liniște pe care l-am simțit și eu.