Dracula e ungur!

Nosferatu al lui Robert Eggers e reeditarea lui Nosferatu al lui Murnau din 1927, care este Dracula al lui Bram Stoker fără drepturi de autor.

Acestea fiind zise, știam la ce să ne așteptăm și intuiam vulnerabilitățile filmului de acum, mai ales că, între timp a mai apărut și Dracula: Dead and Loving It al lui Mel Brooks.

Având deja tăpușa amuzamentului înfiptă în inimă, mă pomenesc încă de pe la începutul peliculei prezente că disting în silueta adumbrită a contelui Orlok (Dracula piratat) o mustață.

O mustață ungurească.

Completată mai apoi de niște straie zdrențuite de grof.

Vadimeee!

Vadimeeee, unde ești, să te vezi răzbunat!

Uite că Dracula ăla cu care te enerva Agathon e ungur de fapt.

Îmi susțin ipoteza și cu o poveste personală.

Orlok al lui Bill Skarsgard aduce mult de tot cu un barman din Budapesta, înalt ca un brad dintre ăia pe care ni i-a tăiat Attila Verestoy, cu aceeași mustață de acum și care m-a tratat exact ca personajul de aici pe sclavul lui damnat, întinzîndu-mi o pahar cu bere aleasă de el cu aerul că face o favoare unui imbecil vierme de pământ.

Atunci m-am distrat, acu’ mi se pare că am scăpat ieftin.

Ca un test de control al ipotezei că Nosferatu de 2024 e mai hazliu decât și-ar dori realizatorii este și faptul că M., tovarășul de vizionare din stânga, s-a apucat să-mi recite la un moment dat Balada lui Dracula a celor de la Vacanța Mare din perioada aia glorioasă de casete.

Apropo de perioadă glorioasă, când pe sărmanul jucat de Nicholas Hoult îl fugăreau dulăii demonici, tot la Patraulea al lui Jean Constantin mi-era gândul: Lupiii, Doamne!

Ca să nu rămâneți cu idei greșite, meritele regizorale despre care mă declaram încântat la The Northman rămân valabile și aici.

Robert Eggers știe al naibii de bine să construiască niște secvențe de mare efect scenic, chiar și în cele mai macabre momente.

Unele se vor și șocante, dar, dacă apeși până în podea pe toate elementele premergătoare, se întâmplă ca la fotbal, când un portar se pregătește să degajeze din careul de șase metri, iar galeria adversă începe să strige ”Ooooooooooooo”.

Știi bine ce urare vampirică urmează.

Competența cineastului se extinde și la interpretări.

Lily-Rose Depp e fata lui Johnny Depp.

Vă las un moment să reflectați cât am îmbătrânit.

Și nu doar eu.

Fără a străluci prin expresivitate, e total dedicată rolului de mare angajament convulsiv.

Restul distribuției e rezonabil de performantă, cel mai slab fiind poate Aaron Tylor-Johnson, căruia îi șade mai bine ca bagabont decât ca om respectabil.

Cât despre Willem Dafoe, de care regizorul are mare drag, e la fel de pitoresc cum îl știm, însă personajul lui chiar nu ne e de trebuință.

E expertul în ocultism, iar noi, românii, avem pe unul care ne bântuie cu astfel de inepții de la o vreme.

Oricum, noi ieșim bine din Nosferatu.

Nu doar că inclusiv șatrarii noștri sunt mai prudenți și știu să nu se înhăiteze cu morții vii, spre deosebire de avocatul civilizat de Germania, iar Castelul Huniazilor e utilizat la mare artă de ochiul diabaci al lui Eggers, dar măicuțele noastre de la Voroneț (nu săriți cu anacronismele, e ficțiune) sunt chiar tari de tot.

Iar într-o atmosferă lingvistică voit victoriană, cu shan’t în sus și needn’t în jos, înjurătura noastră românească e ca o oază de fermitate în fața absurdului morților mă-sii.

Nu pot să închei înainte de a aminti și că, pe lângă toate spârcăielile și decapitările de columbe și toate ororile și sexul deviant, există un moment evanescent de o frumusețe sublimă.

E o un cadru rapid, când bărbații pleacă dintr-o cameră și rămâne doar figura lui Lily-Rose Depp. Modul cum e compus spațiul, cum bate lumina din geam, cum e îmbrăcată și coafata ea e curat o pictură de Vermeer.

În fața urâciunii, artă rămâne o mântuire eficace.

Sper ca pe Robert Eggers să îl ia de umeri un producător de vază și cu autoritate, gen Spielberg, și să îi zică:

Mă flăcău, ia scenariul ăsta ca lumea și fă-l film, că te pricepi.

Dar fără excese și aiureli.

Sezon de Oscar 2024 – Poor Things

Ce-i mai place lui Yorgos Lanthimos să ne provoace!

A făcut-o cu The Lobster.

A făcut-o cu The Favourite.

Iar acum o face în stil și mai mare cu Poor Things.

O parabolă feministă despre drumul către emancipare al unei reprezentate a numitului gen care, readusă la viață prin metode frankensteiniene, merge de la o simplă creatură dominată de impulsuri la deplină stăpâna a propriului corp, a propriei cariere și a propriilor raporturi cu ceilalți.

În subtext, am mai dibuit o parabolă, a predării ștafetei de la Demiurg (Marele Anonim al lui Blaga) către creațiile sale omenești, care devin conștiente de sine și preiau ele însele sarcina jocului cu tainele vieții și morții.

Limbaj abstract, știu, care nu explică mai deloc de ce Poor Things are 11 (unsprezece!) nominalizări la Oscar.

Că doar pentru toate cele enunțate avem Barbie, nu?

Iar acea alegorie rozalie care a adunat milioarde de dolari, fani și contestatari are doar 8 nominalizări, dintre care două pentru cântece originale, deci prea puțin semnificative.

Însă aici sunt 11 și binemeritate, vă spun fără înconjur.

Mizanscena construită de Lanthimos este impecabilă în toate componentele ei, de la subtilul stil alb-negru al captivității Bellei la explozia de culoare a aventurilor ei bildungsromaniene.

Iar sexul care abundă în peliculă reușește remarcabila performanță de a nu fi niciodată gratuit, ci doar varii expresii ale devenirii protagonistei.

Scenariul este aiuritor, dar niciodată incoerent, iar limbajul, mai ales cel pe care îl dobândește eroina, savuros în cele mai mici detalii, mai ales dacă îl gustați direct în engleză.

Coloana sonoră este un ansamblu de sunete stridente, dar întotdeauna adecvate momentului, pe care îl potențează și îl evidențiază.

Și tot așa, până ajungem la interpretări, care sunt excepționale în păr.

Emma Stone e monumentală. Filmul e al ei, nu doar pentru că e și producătoare, ci pentru cum îmbină deplinul angajament corporal cu cel vocal, toate culminând cu ochii ei mari superbi, oceane gemene de trăiri, descoperiri și spasme orgasmice.

Deja sunt sfâșiat între ea și Lily Gladstone. Academia a mai dat un Oscar ex aequo odinioară, ce-ar fi să-și aducă aminte și să procedeze și acum la fel?

Cu toată copleșitoare ei prezență, Emma Stone are un partener de ecran care nu se sfiește să atenteze la întâietatea simpatiei din partea spectatorilor.

Acesta este Mark Ruffalo, o lichea adorabilă, care începe ca un fante de succes și o pățește pe parcurs în cele mai haioase moduri.

Cu tot respectul pentru minunatul Willem Dafoe, dar dacă Poor Things a avut un singur loc alocat la actor în rol secundar, atunci i-a revenit pe drept mai tânărului său confrate.

Merită însă felicitat pentru abnegația de a petrece patru ore pe zi numai să-i fi aplicat machiajul, altă reușită a formidabilă a acestei producții.

Poor Things nu-i doar titlul acestei pelicule, ci și apelativul cu care îi compătimesc pe toți cei care aleg să nu vadă o ciudățenie irezistibilă și elocventă.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Talazul dinăuntru

Vincent Van Gogh este unul dintre marile paradoxuri ale istoriei.

Contemporanii săi n-au dat doi bani pe el, însă urmașii lor dau o cârcă de bani pe el.

Nu e de mirare că tentative de a da sens unui povești care încă nu poate fi cuprinse pe deplin de logica omenească sunt numeroase și variate.

Julian Schnabel vine cu una proprie în At Eternity’s Gate.

Viziunea sa asupra lui Van Gogh este, pe de o parte, mai onestă, pe de alta, foarte tendențioasă.

Onestă, pentru că, spre deosebire de Van Gogh al lui Kirk Douglas în Lust for Life a lui Vincente Minnelli, Van Gogh al lui Willem Dafoe nu suferă doar de o retușată și bonomă melancolie, ci pur și simplu din cauza configurației corticale nasoale.

Tendențioase, pentru că acest Van Gogh nu se sfiește să îți asume o atitudine mesianică, de revelator al frumosului, neînțeles de o mare de mediocritate și chiar intoleranță.

Pentru asta, Schnabel se servește de un Willem Dafoe bântuit și care bântuie. Nu doar că figura acestui extraordinar actor e parcă desprinsă dintr-un autoportret al pictorului, dar stilul agitat al camerei îi pune în valoare marea de zbucium dinăuntru.

Mi-am ieșit în cale de-a lungul vieții oameni de tot felul. Printre aceștia, și unii pe care soarta, poate și propriile decizii, nu i-au ajutat să parcurgă calea înspre fericire. Dar n-am abandonat lupta, care a lăsat pe chipurile lor brazde adânci și o privire intensă și fixă.

Asta am regăsit în interpretarea pe drept nominalizată la Oscar a lui Willem Dafoe. Zbaterea, încrâncenarea, dezorientarea, agitația, efortul de a aduna fărâme de realitate și a duce o interacțiune sau o zi de chin. Conflagrația sortită eșecului din cortexul unora dintre noi.

Cine face un film despre Van Gogh e condamnat să îi folosească estetica. Kurosawa într-unul dintre Visele sale, Minnelli în superb coloratul Lust for Life, ca să nu mai vorbim de Loving Vincent, omagiul suprem care i se poate aduce picturii olandezului.

Și Julian Schnabel căută culorile și formele sinuoase care sunt deja parte din mentalul colectiv, dar le estompează, ni le arată doar la nivel de sugestie, pentru a apăsa pe mesajul său de căpătâi: Van Gogh ne-a arătat calea către beatitudine și noi l-am prigonit.

Mărturie stă și finalul, care adoptă răspicat o teorie revizionistă la modă, referitoare la evenimentele în urma cărora Van Gogh și-a găsit sfârșitul.

Dacă ar fi singur pe lume, At Eternity’s Gate ar pleda vinovat la acuzația de simplificare. Dar, împreună cu restul producțiile amintite, e ca o depoziție părtinitoare, dar totuși relevantă, despre un destin trist care aduce bucurie.

***

Unul dintre gărgăunii perpetui pe care îi am este să pășesc prin locuri prin care s-a scris istorie.

Auvers-sur-Oise este orășelul unde Van Gogh și-a petrecut ultimele luni din viață, iar prin acest simplu fapt mica urbe și-a asigurat o posteritate marcantă.

Nu credeam, însă, că voi simți o emoție atât de vie, doar aflându-mă în contact nemijlocit cu mărturii ale efemerei sale treceri pe acolo.

Hanul în care a locuit, într-o cămăruță ale cărei ziduri scorojite au fost păstrate cu sfințenie.

O statuie de Ossip Zadkine, care a surprins exact precaritatea existenței sale, fizice și psihice.

Mai presus de orice, lanul de grâu pe care l-a imortalizat în atâtea picturi.

Îmi place să cred că aici, la marginea acestei eternități, va fi găsit poate stropul de liniște pe care l-am simțit și eu.

Shakespeare scrâșnind din dinți

The Northman nu e un simplu film.

E un urlet al lui Robert Eggers, din vârful unei faleze mărginite de un hău și de marea învolburată.

E o provocare adresată tuturor regizorilor care sunt și vor mai fi.

– Să văd care va mai avea curaj să plăsmuiască un așa spectacol de acum încolo!

Plasată într-o epocă brutală, pe care vikingii au făcut-o și mai brutală, această producție-eveniment nu face nicio concesie privitorului sau noțiunilor hollywoodiene ale binelui și răului.

E un Hamlet mai sângeros chiar și decât în coșmarurile lui Shakespeare, dar e Hamlet fără doar și poate și nu doar pentru că protagonistul are aproximativ acest nume și pentru că are o răzbunare de urmat. Ba mai sunt și câteva intarsii de Macbeth, mai ales prin modul cum supranaturalul învăluie lumea materială a oțelului și sângelui și îi mână pe bieții muritori înspre glorie și pierzanie.

În timp ce priveam cu un amestec neverosimil de fascinație și oroare scenele-capodoperă pe care Eggers le construiește una după alta, fără greșeală și fără menajamente, creierul meu lucra mai ales pe plan senzorial.

Dar, acum, retrospectiv, cred că apreciez cel mai mult cum o atenție aproape microscopică pentru istorie este pusă în slujba tragediei. Exemple ar fi multe în acest sens, dar am unul care poate părea neobservat și tocmai de-asta îmi stăruie în minte.

Ajuns în Țara Rus, Amleth participă la un raid viking tipic, destinat jafului și prinderii de sclavi. După o secvență fabuloasă din punct de vedere al realizării, un personaj menționează în treacăt că majoritatea captivilor va fi trimisă la Uppsala. După cum bine știți, acesta este un oraș din Suedia, iar acesta nu e un amănunt întâmplător.

S-a stabilit de către istorici că acei varegi care au pătruns pe teritoriul slavilor și au pus bazele primelor formațiuni statale proveneau din Suedia. Contează asta pentru privitor?

Poate că nu, dar mie îmi spune că trebuie să revăd The Northman de câteva ori și să explorez după aceea cum fiecare costum sau cutumă sau conflict social a fost redat documentat și redat filmic.

Iar asta nu mi s-a întâmplat de prea multe ori în viața-mi de cinefil.

Un argument peremptoriu că Robert Eggers nu e un simplu artizan de senzații, ci un regizor care va fi mare (dacă nu este deja) constă în interpretările pe care le păstorește, creații umane care nu sunt copleșite de mizanscena demiurgică.

Uitați-vă îndeaproape la variația posturii lui Alexander Skarsgard, de la brută a nordului la umilința slavului încătușat. Deși nu au prezențe prelungi, Ethan Hawke și Willem Dafoe și le fac simțite, cât despre Nicole Kidman, este leit pistolul enunțat de Cehov în dramaturgie.

Când o asemenea actriță e prezentă încă din primul act, să fiți siguri că explodează prin al patrulea.

Se spune că, în momentul când The Northman a fost lansat pe ecrane, a avut loc o eclipsă de soare la Hollywood, iar numele de pe dealul californian s-a crăpat, stârnind panică în Cetatea Viselor.

Câțiva bătrâni cu darul clarviziunii au înțeles semnele.

Un vifor se arată la orizont.

Numele lui e Robert Eggers.

Robert Eggers are mare încredere în oameni

Făcând The Lighthouse, Robert Eggers a dat dovadă de multă încredere în oameni.

Încredere că nu o să-l urască aceia care cred că un film este numai despre distracție facilă.

Încredere că nu o să-l deteste aceia care nu suportă să vadă degradarea fizică și morală a omului.

Încredere că n-o să se uite urât la el aceia care consideră că imaginea alb-negru e rezervată peliculelor cu subiect nobil sau elegant.

Încredere că n-o să-i poarte pică aceia care văd în faleze și faruri doar peisaje idilice, nu locuri ale pierzaniei.

Încredere că n-o să-l linșeze fanele lui Robert Pattison care îl știu doar din Twilight.

Încredere că n-o să se burzuluiască la el iubitorii de pescăruși.

Încredere că n-o să-l pizmuiască adoratorii Păsărilor lui Hitchcock, pentru că acelea de aici le fac pe cele din filmul lui Hitchcock să pară duioase.

Încredere că n-o să-i poarte sâmbetele aceia pe care i-a devastat emoțional izolarea din pandemie, pe care parcă a prefațat-o cu acest film (apărut în 2019).

Încredere că n-o să-i poarte râcă aceia care, crezând că știu engleză, o să fie doborâți de limbajul arhaic și marinăresc pe care îl folosesc cele două personaje.

Încredere că n-o să fie dușmănit de aceia care n-o văd ca sirenă decât pe Ariel a celor de la Disney.

Încredere că o să mai lucreze vreun actor cu el, după ce le-a făcut lui Willem Dafoe și Robert Pattinson.

Nu știu despre alții, dar eu, unul, nu i-am înșelat încrederea lui Robert Eggers și, ca recunoștință că mi-a acordat-o, i-o ofer pe a mea necondiționată pentru noul său film, The Northman, care vine în curând, în aprilie 2021.

Aveți încredere în Robert Eggers!