Lumea era împăcată cu gândul că Hayao Miyazaki și-a încheiat cariera odată cu Kaze Tachinu (Vântul se ridică).

Dar neastâmpărul creator al marelui cineast nipon nu s-a stins și i-a dat ghes să ne mai ofere un film de animație – Kimitachi wa do ikiru ka (Băiatul și stârcul).

E ca un bis pe care publicul îl cere, iar artistul răspunde prin acele șlagăre cu care nu poate da greș.

Dacă ești familiar cu filmografia lui Miyazaki, multe dintre elementele din această producție vor părea cunoscute.

Protagonistul este un băiat care suferă din pricini familiale și care pătrunde într-o lume fantastică, unde aventuri, întâlniri semnificative și un companion pitoresc îl fac să-și înțeleagă menirea și să afle mântuirea sufletească.

Ce se distinge la Kimitachi wa do ikiru ka, însă, este tonalitatea diferită.

Culorile sunt impecabil armonizate, nici nu se putea altfel, dar nu au strălucirea intensă din Sen to Chihiro no kamikakushi (Călătoria lui Chihiro), ci au nuanțe mai discrete și contururi ușor estompate.

Hayao Miyazaki ne transmite astfel că își acceptă îmbătrânirea, dar nu o lasă să fie un impediment în calea creației.

Mesajul însuși al filmului merge în această direcție.

E despre sensul pe care îl caută fiecare în viață, despre efortul, chiar și iluzoriu de a clădi ceva, și despre misiunea de a transmite mai departe dorința de a face lumea un loc și mai frumos.

Poate ca Miyazaki se adresează propriului fiu, care îi calcă pe urme, sau omenirii întregi.

Oricum ar fi, îl înțeleg și îl aprob.

Mai este ceva ce răzbate puternic din Kimitachi wa do ikiru ka.

A trebuit ca un om de pe peste țări și mări, din îndepărtata Japonie, să ne arate splendoarea civilizației și culturii europene.

Am simțit asta în aproape toate creațiile sale, însă aici declarația de dragoste față de estetica bătrânului continent este scrisă într-un fel aparte.

Uitați-vă cu atenție la bogăția de detalii din camera lui Natsuko sau la grădinile italiene de la final sau, mai ales, la acea scenă dintr-un spațiu cu arcade luminate într-un mod care trimite inevitabil cu gândul la picturile lui Giorgio de Chirico.

Așa s-ar putea rezuma acestui epilog al operei sale.

Misterul și melancolia unui geniu.