După ce s-a răspândit vestea că Inspire Cinema din Craiova a introdus tehnologia MX4D, mi-am acordat timp, pentru a alege cel mai potrivit film, astfel încât experiența să fie exploatată la maxim.

Iar producția ideală pentru asta s-a materializat în Aquaman and the Lost Kingdom, continuarea succesul furtunos din 2018.

Nu doar că filmul este realizat în așa fel, încât tehnologia 3D este utilizată cu efect maxim, atât din punct de vedere al dinamicii scenelor, cât și al arhitecturii spațiilor, dar și povestea semizeului marino-chtonian abundă în secvențe de acțiune, care prilejuiesc spectatorilor zguduiri, rafale de vânt și alte senzații de toată frumusețea.

Mărturisesc că mi-era un pic teamă că un astfel de adaos senzorial îmi va abate atenția de la narațiunea în sine, însă, dimpotrivă, această permanentă agitație te ține prezent pe întreg parcursul ei.

Cei doi tătici alături de care am vizionat Aquaman and the Lost Kingdom își făcuseră planul să mai tragă cât un pui de somn la scenele mai lente sau mai siropoase.

N-a fost chip, așa că au stat pe deplin treji.

Cât despre băiețeii lor, totul a fost un deliciu permanent.

Ajută că toată această experiență motrică, olfactivă și tactilă vine pe fondul unei pelicule care știe ce vrea și știe cum să obțină asta.

Regizat cu mână sigură de James Wan, Aquaman and the Lost Kingdom continuă conflictele începute anterior, le augmentează, oferă și câteva reconcilieri de bun gust, precum și câteva elemente moralicești de actualitate.

Jason Momoa confirmă că nu este doar un pachet enervant de arătos de mușchi, ci și că are reale disponibilități comice.

Tachinările haioase din primul film nu lipsesc nici aici, dar nu îl mai contrapun roșcatei nurlii Amber Heard, ci lui Orm, fratelui vitreg, jucat de Patrick Wilson, alături de care trebuie să prevină declanșarea Apocalipsei alias Încălzirea Globală.

Restul distribuției, de la buni la răi, își face treaba cu profesionalism, iar momentul emoțional de vârf este micul discurs al lui Temuera Morrison despre ceea ce numim reziliență.

Într-o mare (echivocul e deliberat) de adrenalină, această lecție apare la fel de pregnant și de tăios ca un recif de corali.

O mențiune aparte merită și vastele spații în care ne poartă această aventură epopeică.

Se simt diverse ocheade aruncate prin lumea reală, dar și prin universuri fictive. Un pic de Petra combinată cu Ajanta în secvențele din deșert, un strop de The Lord of the Rings pentru regatul cel întunecat, parcă și niște Blade Runner subacvatic în partea cu citadela delincvenților oceanelor.

Dar cel mai mult mi-a gâdilat amintirea și spiritul estetic imensitatea amenințătoare a Antarcticii care ascunde secrete tenebroase. Am simțit o clară influență lovecraftiană, mai ales că monștrii care apar pe acolo par desprinși din descrierile din At the Mountains of Madness.

Spre finalul filmului, protagonsitul are o replică esențială:

I don’t know what lies ahead. But we can’t leave our children in a world without hope.

Sper că lumea va înțelege mesajul, pentru că e vital.

Și sper și că va mai fi un Aquaman 3.

O să avem nevoie de relaxare simpatică și în viitor.