Zgâlțâială magistrală

După ce s-a răspândit vestea că Inspire Cinema din Craiova a introdus tehnologia MX4D, mi-am acordat timp, pentru a alege cel mai potrivit film, astfel încât experiența să fie exploatată la maxim.

Iar producția ideală pentru asta s-a materializat în Aquaman and the Lost Kingdom, continuarea succesul furtunos din 2018.

Nu doar că filmul este realizat în așa fel, încât tehnologia 3D este utilizată cu efect maxim, atât din punct de vedere al dinamicii scenelor, cât și al arhitecturii spațiilor, dar și povestea semizeului marino-chtonian abundă în secvențe de acțiune, care prilejuiesc spectatorilor zguduiri, rafale de vânt și alte senzații de toată frumusețea.

Mărturisesc că mi-era un pic teamă că un astfel de adaos senzorial îmi va abate atenția de la narațiunea în sine, însă, dimpotrivă, această permanentă agitație te ține prezent pe întreg parcursul ei.

Cei doi tătici alături de care am vizionat Aquaman and the Lost Kingdom își făcuseră planul să mai tragă cât un pui de somn la scenele mai lente sau mai siropoase.

N-a fost chip, așa că au stat pe deplin treji.

Cât despre băiețeii lor, totul a fost un deliciu permanent.

Ajută că toată această experiență motrică, olfactivă și tactilă vine pe fondul unei pelicule care știe ce vrea și știe cum să obțină asta.

Regizat cu mână sigură de James Wan, Aquaman and the Lost Kingdom continuă conflictele începute anterior, le augmentează, oferă și câteva reconcilieri de bun gust, precum și câteva elemente moralicești de actualitate.

Jason Momoa confirmă că nu este doar un pachet enervant de arătos de mușchi, ci și că are reale disponibilități comice.

Tachinările haioase din primul film nu lipsesc nici aici, dar nu îl mai contrapun roșcatei nurlii Amber Heard, ci lui Orm, fratelui vitreg, jucat de Patrick Wilson, alături de care trebuie să prevină declanșarea Apocalipsei alias Încălzirea Globală.

Restul distribuției, de la buni la răi, își face treaba cu profesionalism, iar momentul emoțional de vârf este micul discurs al lui Temuera Morrison despre ceea ce numim reziliență.

Într-o mare (echivocul e deliberat) de adrenalină, această lecție apare la fel de pregnant și de tăios ca un recif de corali.

O mențiune aparte merită și vastele spații în care ne poartă această aventură epopeică.

Se simt diverse ocheade aruncate prin lumea reală, dar și prin universuri fictive. Un pic de Petra combinată cu Ajanta în secvențele din deșert, un strop de The Lord of the Rings pentru regatul cel întunecat, parcă și niște Blade Runner subacvatic în partea cu citadela delincvenților oceanelor.

Dar cel mai mult mi-a gâdilat amintirea și spiritul estetic imensitatea amenințătoare a Antarcticii care ascunde secrete tenebroase. Am simțit o clară influență lovecraftiană, mai ales că monștrii care apar pe acolo par desprinși din descrierile din At the Mountains of Madness.

Spre finalul filmului, protagonsitul are o replică esențială:

I don’t know what lies ahead. But we can’t leave our children in a world without hope.

Sper că lumea va înțelege mesajul, pentru că e vital.

Și sper și că va mai fi un Aquaman 3.

O să avem nevoie de relaxare simpatică și în viitor.

Între sacru și profan

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.