Iată că am mai lăsat mintea să zburde pe alte patru tărâmuri SF:
At the Mountains of Madness – una dintre creațiile importante ale bunicului genului horror, H.P. Lovecraft. Așa cum ne-a obișnuit părintele lui Chtulu, povestea este spusă din perspectiva unui narator traumatizat, care relatează o expediție în Antarctica, în care sunt descoperite vestigiile ciclopice ale unei civilizații străvechi. Sunt momente când scriitorul vrea să potențeze tensiunea artificial, dar arhitectura locurilor și acumularea descoperirilor sunt bine construite din condei. Un roman cu valoare mai degrabă de artefact al începuturilor genului SF, dar încă important, totuși.
Children of Dune – cea de-a treia carte din universul plăsmuit de Frank Herbert și cea mai încurcată din câte am apucat să citesc din această serie. Are multiple fire narative, care îi urmăresc pe gemenii Leto și Ghanima, copiii lui Paul Atreides, pe Alia, soră-sa, pe Lady Jessica, maică-sa, precum și pe alții care conspiră în fel și chip, încercând să atingă obiective care deseori sunt neclare chiar și personajelor. Dacă narațiunea ca întreg te obosește și nu îți mai pasă de la un punct de ea, scenele separate îi ies excelent lui Herbert. Multe dintre ele au o intensitate aproape dramaturgică și îți dau puterea să mergi mai departe cu lectura, așa cum un Fremen străbate lent, dar neabătut deșertul stăpânit de Shai-Hulud.
Deathworld – începutul acestui roman de Harry Harrison aduce cu savuroasele aventuri din The Stainless Steel Rat, însă continuare este mai gravă și mai cu tâlc. După ce acceptă provocarea de a da lovitura într-un cazino intergalactic, protagonistul, care deține și vagi abilități telepatice, ajunge pe o planetă atât de inospitalieră pentru oameni, încât mica societatea aciuată acolo e construită militărește în jurul unui singur scop – supraviețuirea. Fidel preceptelor ei, personajul principal începe să vadă dincolo de eternul conflict cu natura și să descopere că există o alternativă la această dușmănie din care cele două părți nu au decât de pierdut. Chiar dacă narațiunea se poticnește pe alocuri, mesajul rămâne relevant.
Dying Inside – una dintre plăcerile regulatelor mele incursiuni în lumea literaturii SF este să dezgrop cărți atât de bune, încât nu mai au nevoie să fie categorisite în aceste gen și pot fi prezentare fără opreliște oricărui cititor. Acest roman al lui Robert Silverberg întrunește toate condițiile, prin scriitură, atmosferă și emoție. Protagonistul este un telepat care își pierde treptat puterile. Acest proces al degradării este redat impecabil, atât stilistic, cât și ca metaforă a îmbătrânirii și tuturor micilor înfrângeri care îl însoțesc. În paralele, autorul ne prezintă și modul cum personajul principal și-a descoperit harul în copilărie, cum a învățat să îl utilizeze și să îl mascheze. Droguri, sex, deznădejde și alte trăiri ale decadei critice a anilor ’70 se regăsesc în roman, dar nu într-un mod care deprimă iremediabil. Dimpotrivă, sunt însoțite de multă compasiune și de o invitație de a privi înăuntru. Al nostru și al altora.
