O pandemie și izolarea pe care o provoacă (celor cu un dram de simț al responsabilității) este un bun prilej pentru lecturi, așa că iată alte câteva romane SF care mi-au hrănit imaginația în ultima vreme:
Second Foundation – în această a treia parte a legendarei serii, Isaac Asimov demonstrează mai degrabă abilitatea de a întreține și dezvolta o narațiune, decât a veni cu ceva original. Dacă prima carte a fost monumentală, iar ceea de-a doua îl introduce pe Catâr, un personaj infuzat cu mai multă viață decât toate celelalte pe care scriitorul le creionează cu precizia și răceala-i obișnuite, aici am simțit lipsa unei sentiment al epocalului, înlocuit de intrigi ca de spionaj. Poate că această senzație a fost catalizată și de discrepanța majoră dintre cele două secțiunii ale romanului: cea dintâi, mai scurtă, este strălucită și ne oferă ocazia de a-l revedea pe Catâr într-o încleștare pe care mi-aș dori s-o văd ecranizată de Christopher Nolan; cea care urmează, însumând trei sferturi din lectură, stârnește suspans din belșug, dar îl soluționează cam abrupt. În apărare lui Asimov se poate spune, totuși, că, la cât de sus și-a ridicat singur ștacheta, era greu să îi iasă toate chiar la fel de bune.
Old Man’s War – jumătate deliciu pur, jumătate omagiu adus unor clasici ai genului precum Robert A. Heinlein sau John Haldeman, romanul lui John Scalzi pornește de la premisa ”cine n-are bătrâni în spațiu, să-i ia de pe Pământ”. Ajunși la senectute, anumiți cetățeni ai Terrei beneficiază de șansa de a fi reconfigurați trupește, antrenați animalicește și aruncați în luptă împotriva unor specii și civilizații care i-ar mânca, la propriu și la figurat. Până să înceapă operațiunile militare cele brutale, am râs ținându-mă de burtă; după acel punct, l-am putut urmări pe un scriitor pe deplin stăpân pe abilitățile sale, printre care se numără una foarte rară, aceea de a reutiliza locuri comune fără a le lăsa să degenereze în clișee. Scalzi conturează un univers fictiv de care te atașezi, dar nu îl epuizează. Iar eu, neputincios, știu că o să-l vizitez din nou în viitor.
Ringworld – una dintre pietrele de temelie ale oricărei antologii de Science-Fiction, cartea lui Larry Niven este atât de ambițioasă și complexă, încât oricine poate găsi în conținutul ei ceva de plăcut sau dezaprobat. Undeva, într-o galaxie îndepărtată, există un obiect celest misterios, de forma unui inel gigantic. Întru explorarea lui purcede un echipaj minuscul, dar haios, format din doi pământeni (un tip foarte în vârstă, dar recondiționat să fie ager, și o tipă conturată într-un fel care i-a atras lui Niven acuzații de misoginism) și reprezentanții a două specii de extratereștri, atât de pitoresc și simpatic reliefați, încât le-aș putea dedica un întreg articol. Descrierile de orice fel sunt copleșitoare, dar interacțiunile dintre personaje sunt sarea și piperul acestei epopeice expediții. Da, Ringworld e acolo, printre marile creații ale SF-ului.
Spin – de când am citit acest roman al lui Robert Charles Wilson, mă uit mai atent și cu mai mult drag la stele. Cum ar fi dacă, într-o bună zi, ar dispărea de pe cer? Acesta este evenimentul la care naratorul, copil fiind, și doi prieteni de-o seamă mai înstăriți, frate și soră, sunt martori și care pune în mișcare o poveste frumoasă la nivel intim și veridică la nivel societal. Pământul a fost învăluit într-o husă întunecată, iar în jurul său timpul se scurge cu o viteză aiuritor de mare, care apropie momentul când soarele se va stinge, se va dilata și va devora tot ce e în jur. Anii trec, iar această perspectivă a sfârșitului domină psihologia personajelor și le mână pe diverse căi. Unii căută răspunsul în știință, alții refugiul în religie. Wilson redă minunat evoluția tuturor acestor căi de a supraviețui, singurul reproș care i se poate aduce fiind niște intervenții auctoriale prea didactice. Un neajuns care pălește în comparație cu umorul și compasiunea relațiilor dintre figurile umane pe care ajungi să le cunoști îndeaproape. Din tot ce am spus până acum, m-ați putea întreba: Spin chiar aparține genului SF? O, da, și va rămâne în anale drept o grandioasă realizare a sa, însă eu, când îl rememorez, nu pot să nu mă gândesc cât de mult i se potrivesc versurile lui Dante:
Asemeni roții mă-mpingea-nainte
Iubirea ce rotește sori și stele.
