Inca patru romane SF au intrat in deja lunguta galerie a operelor de gen pe care le-am citit:
Last and First Men – romanul lui Olaf Stapledon este ambitios, atat de ambitios, incat pe mine m-a pierdut pe drum; autorul porneste de la perioada contemporana lui (anii 1930 ai mileniului trecut) si prezinta evolutia omenirii de-a lungul a milioarde intregi de ani. Grandios demers, insa stilul in care este scris este similar cu al unei carti de istorie aproape academice – nu tu dialoguri, nu tu actiune, doar expuneri si elucubratii. Te impotmolesti, oricat de pasionat ai fi de speculatii sau oricat de laudabila este ideea. E interesant de facut o paralela intre viitorul apropiat autorului si cum au evoluat de fapt lucrurile pana in zilele noastre.
The Fifth Head of Cerberus – nu un roman propriu-zis, ci o colectie de trei povestiri care ar trebui sa aiba legatura intre ele. Prima este veritabila piesa de rezistenta, cu atmosfera sa misterioasa si macabra dintr-un fel de bordel de pe o planeta indepartata, in care cresc doi frati, dintre care unul e supus la ciudate sedinte de psihanaliza de catre distantul sau tata. O mare calitate a acestei povestiri este aerul gotic si faptul ca, de la pagina la pagina, actiunea evolueaza in moduri nebanuite. Celelalte doua componente ale triadei scrise de Gene Wolfe au fost aproape ilizibile pentru mine si au vizat un amanunt din prima pe care eu, unul, l-am considerat minor si introdus de autor doar pentru efectul de suspans ca atare: faptul ca pe planeta unde se petrec toate a existat o specie de bastinasi care i-au omorat pe oamenii colonisti si li s-au substituit intru totul, de la infatisare, la psihic si constiinta.
The Sirens of Titan – periodic, il vizitez pe extraordinarul Kurt Vonnegut, iar incursiunea de data aceasta e de departe cea mai reusita. Romanul de fata este greu de rezumat, e o poveste care incepe pe Pamant, continua pe Luna si se termina de planeta Titan si, pe tot parcursul ei, autorul ataca religia, dictatura, ipocrizia si o suma de alte tare umane cu umorul sau inconfundabil. Prima parte a cartii, cea pamanteana, este delirant de amuzanta, cea selenara este emotionanta, iar restul tin isonul suficient de inspirat. Are Vonnegut ceva aparte, ceva ce il ridica deasupra SF-ului, sau a oricarui gen literar.
Lock In – de fiecare data, pe aceasta pozitie plasez romanul care mi-a placut cel mai mult dintre cele patru care compun un episod. Am oscilat mult intre cel anterior si acesta scris de John Scalzi. Al lui Vonnegut este infinit mai profund si evident superior stilistic, insa acesta mi-a declansat o dependenta pe care n-am mai simtit-o de mult (l-am terminat intr-o zi si jumatate). Povestea lui Scalzi are loc intr-un viitor relativ apropiat, in care un virus ii duce pe unii suferinzi intr-o stare de totala paralizie, fara a le fi afectat constiinta si intelectul in vreun fel. Acestea se pot manifesta in lumea reala prin intermediul unor automatoni, care se pot schimba dupa plac si chiar prin intermediul altor persoane, care servesc drept un fel de gazde intermediare. Protagonistul este un tanar care are aceasta afectiune si care se deplaseaza in corpul de imprumut la prima sa zi de slujba la politie. Acolo primeste un partener si un caz de crima ciudat, iar actiunea care urmeaza este un veritabil film de suspans literar, care te tine cu sufletul la gura, care evolueaza si antrenant, si amuzant. Target locked: John Scalzi!
