Cuceriri SF (26)

Iată că am mai lăsat mintea să zburde pe alte patru tărâmuri SF:

At the Mountains of Madness – una dintre creațiile importante ale bunicului genului horror, H.P. Lovecraft. Așa cum ne-a obișnuit părintele lui Chtulu, povestea este spusă din perspectiva unui narator traumatizat, care relatează o expediție în Antarctica, în care sunt descoperite vestigiile ciclopice ale unei civilizații străvechi. Sunt momente când scriitorul vrea să potențeze tensiunea artificial, dar arhitectura locurilor și acumularea descoperirilor sunt bine construite din condei. Un roman cu valoare mai degrabă de artefact al începuturilor genului SF, dar încă important, totuși.

Children of Dune – cea de-a treia carte din universul plăsmuit de Frank Herbert și cea mai încurcată din câte am apucat să citesc din această serie. Are multiple fire narative, care îi urmăresc pe gemenii Leto și Ghanima, copiii lui Paul Atreides, pe Alia, soră-sa, pe Lady Jessica, maică-sa, precum și pe alții care conspiră în fel și chip, încercând să atingă obiective care deseori sunt neclare chiar și personajelor. Dacă narațiunea ca întreg te obosește și nu îți mai pasă de la un punct de ea, scenele separate îi ies excelent lui Herbert. Multe dintre ele au o intensitate aproape dramaturgică și îți dau puterea să mergi mai departe cu lectura, așa cum un Fremen străbate lent, dar neabătut deșertul stăpânit de Shai-Hulud.

Deathworld – începutul acestui roman de Harry Harrison aduce cu savuroasele aventuri din The Stainless Steel Rat, însă continuare este mai gravă și mai cu tâlc. După ce acceptă provocarea de a da lovitura într-un cazino intergalactic, protagonistul, care deține și vagi abilități telepatice, ajunge pe o planetă atât de inospitalieră pentru oameni, încât mica societatea aciuată acolo e construită militărește în jurul unui singur scop – supraviețuirea. Fidel preceptelor ei, personajul principal începe să vadă dincolo de eternul conflict cu natura și să descopere că există o alternativă la această dușmănie din care cele două părți nu au decât de pierdut. Chiar dacă narațiunea se poticnește pe alocuri, mesajul rămâne relevant.

Dying Inside – una dintre plăcerile regulatelor mele incursiuni în lumea literaturii SF este să dezgrop cărți atât de bune, încât nu mai au nevoie să fie categorisite în aceste gen și pot fi prezentare fără opreliște oricărui cititor. Acest roman al lui Robert Silverberg întrunește toate condițiile, prin scriitură, atmosferă și emoție. Protagonistul este un telepat care își pierde treptat puterile. Acest proces al degradării este redat impecabil, atât stilistic, cât și ca metaforă a îmbătrânirii și tuturor micilor înfrângeri care îl însoțesc. În paralele, autorul ne prezintă și modul cum personajul principal și-a descoperit harul în copilărie, cum a învățat să îl utilizeze și să îl mascheze. Droguri, sex, deznădejde și alte trăiri ale decadei critice a anilor ’70 se regăsesc în roman, dar nu într-un mod care deprimă iremediabil. Dimpotrivă, sunt însoțite de multă compasiune și de o invitație de a privi înăuntru. Al nostru și al altora.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Cuceriri SF (23)

Cuceriri SF – Ediție de Starcraft

Cuceriri SF (25)

Cuceriri SF (23)

Nu se cuvenea să las 2021 să se sfârșească fără să vă spun și despre cele mai recente lecturi de pe de-a pururi incitantul tărâm al SF-ului.

Rogue Moon – un roman scurt la stat, dar nu și la sfat, care este construit în jurul unui concept de teleportare prin care un individ este descompus într-un laborator special și expediat particulă cu particulă pe Lună. Problema este că, uneori, rezultatul selenar prezintă minuscule diferențe față de versiunea terestră, mai ales la nivel de personalitate. Aici este punctul de maxim interes al cărții, cel care suscită reflecție, chiar și după ce ai dat ultima pagină. Autorul Algis Budrys încropește și un pretext al acțiunii – explorarea unui monolit misterios pe Lună – dar mai interesante sunt interacțiunile umane de pe Pământ, care au aerul unei piese de Arthur Miller, pline de angoasă și tensiune lubrică. Oare dacă un singur neuron din miliardele pe care le am ar fi diferit, aș fi un alt om? Un răspuns pe care nu cred că l-a găsit nimeni deocamdată.

The Female Man – un roman care se califică spre a fi categorisit drept SF prin suprafața narativă, pentru că altfel nu decât este un extraordinar manifest feminist, care mie, unuia, ca bărbat, mi-a oferit șansa nesperată să pătrund în cele mai intime resorturi ale unei persoane de sex opus animate de o asemenea ideologie. Există universuri paralele, iar în fiecare dintre femeia se manifestă diferit: undeva e o asasină într-o societate în care cele două sexe sunt într-un fel de Război Rece, altundeva există o planetă populată doar de femei (partea cea mai inedită și mai savuroasă a cărții), mai e și lumea noastră de ani ’70, cu o femeie captivă a convențiilor pe care i le impune chiar și propria familie și parcă să zic că ar mai fi cel puțin încă un personaj, dar Joanna Russ le amestecă și le suprapune în așa hal, încât n-am avut încotro decât să îmi dau seama că sunt extrapolări ale tuturor direcțiile de acțiune ale mișcării de emancipare ale urmașelor Evei din epoca redactării cărții. Remarca misogină că acest talmeș-balmeș este tipic feminin e contrabalansată de sincera plăcere pricinuită de umorul și incontestabilul har literar al scriitoarei. Nu știu dacă aș suporta să ascult pe viu asemenea lucruri, dar de citit aș face-o oricând.

Dune Messiah – după ce am văzut grandiosul Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, știind că următorul film va include atât restul din primul roman al lui Frank Herbert, cât și pe acesta, al doilea din trilogie, mi-am zis să fiu în temă și să-l citesc înainte. Spre deosebire de predecesorul literar, aici autorul n-are nevoie să ne introducă în complexa și fascinanta ecologie a planetei Arrakis, partea mea favorită din Dune, așa că are spațiu pentru o urzeală extrem de complicată de intrigi și filosofii ale puterii și prefacerilor pe care le induce personalității. Acțiunea e uneori prea obositoare, alteori prea îmbâcsită, dar personajele, chiar și episodice, sunt excelent creionate, iar abilitățile lor supraomenești se ciocnesc în moduri titanice. Sunt atât de curios cum va reuși regizorul canadian s-o scoată la capăt cu provocarea asta, încât deja număr lunile până în 2023, când e planificat a apărea Dune: Part Two.

Picnic la marginea drumului – în lumea binoamelor carte-film, acesta este unul dintre rarele exemple când timpul a înclinat ușor balanța în favoarea creației cinematografice. Deși am fost și eu copleșit de Stalker (Călăuza) lui Andrei Tarkovski, sunt aici să repun în drepturi acest roman al fraților Arkadi și Boris Strugațki. Citindu-l, primul lucru pe care l-am remarcat a fost că, deși recunoști rapid personajele din film și incursiunea lor în Zonă, poezia lentă imaginată de regizorul rus este doar o parte din roman, care nu își propune să fie liric, ci sugestiv. Cu umorul și inteligența care mi-erau cunoscute mai ales din Trilogia Progresorilor (la rându-i parte a Universului Amiezii), cei doi frați-autori te aruncă în mijlocul unei lumi subterane, a profitorilor și ghizilor și escrocilor care își duc existența exploatând interesul omenirii întregi pentru artefactele pe care o misterioasă civilizație extraterestră le-a lăsat în urmă după o fugitivă vizită pe Pământ. Nimic nu e descris explicit, e nevoie să-ți dai seama de tot contextul general din frânturi de conversații și aluzii. Nu e o lectură facilă, nu e o lectură care să placă în sens de divertisment pur, însă senzația permanentă pe care am avut-o era că mă confrunt cu o carte mare. Descrierea pericolelor care emană din Zonă este atât de similară cu mărturiile victimelor accidentului de la Cernobîl, încât am verificat de mai multe ori și de fiecare dată rezultatul a fost același – Picnic la marginea drumului precedă catastrofa cu cincisprezece ani. Uneori literatura SF este înfricoșător de apropiată de clarviziune.

Cuceriri SF

Cuceriri SF (2)

Cuceriri SF (3)

Cuceriri SF (4)

Cuceriri SF (5)

Cuceriri SF (6)

Cuceriri SF (7)

Cuceriri SF (8)

Cuceriri SF (9)

Cuceriri SF (10)

Cuceriri SF (11)

Cuceriri SF (12)

Cuceriri SF (13)

Cuceriri SF (14)

Cuceriri SF (15)

Cuceriri SF (16)

Cuceriri SF (17)

Cuceriri SF (18)

Cuceriri SF (19)

Cuceriri SF (20)

Cuceriri SF (21)

Cuceriri SF (22)

Între sacru și profan

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.