Pana sa vizionez Blade Runner 2049, reactiile pe care le intrezarisem, fara a cauta in mod deliberat sa ma expun la ele, erau din doua mari categorii, mai divizate ca Republicanii si Democratii din SUA: unii in extaz, altii spumegand.
Dupa ce l-am vazut, cred ca mi-am dat seama de unde izvoraste aceasta dihonie.
Filmul lui Denis Villeneuve nu stie niciodata daca vrea sa fie o continuare respectuoasa sau o creatie de sine statatoare. Aceasta indecizie a generat un scenariu slab, incorsetat de temele si stilistica predecesorului, pe care durata peliculei nu il ajuta deloc. Lipsit de textul stralucit al lui Ted Chiang, pe care construise cu migala atmosfera si povestea din Arrival, regizorul canadian nu mai poate aici decat sa-si exerseze uluitoarele abilitati creatoare.
Ajuns in acest punct, mai indulcesc tonul preponderent negativ si ma declar incantat de unele scene: lupta din cazino, intretaiata de holograme cu Elvis, statuile lascive din pustietatea monocroma, hologramele gigantice din urbea sufocanta sau corporatia pustie si reflexele amenintatoare din locul unde salasuieste seful ei.
Iar daca ne referim strict la vorbele care le rostesc protagonistii, replica din The Treasure Island cu care Harrison Ford isi face intrarea rascumparat desele platitudini la care fusesem expus pana atunci.
Limitele scenariului genereaza si limite ale interpretarilor. Ryan Gosling nu a fost o alegere neinspirata, insa nu exceleaza cu nimic in rolul androidului care isi descopera umanitatea treptat; ii lipseste o anume subtilitate a reactiilor, precum cea a lui Tommy Lee Jones in In the Valley of Ellah (un militar robotizat de rutina descopera traume abisale in randul camarazilor mai tineri). Jared Leto e inzestrat, dar nu i se acorda prea mult timp, iar Sylviei Hoekes ii revine premiul pentru cea mai ridicola partitura, cea a replicantei ucigase si devotate.
Harrison Ford e batran. Foarte batran. Nu e nimic ironic in ce spun, doar o constatare. Prezenta lui e puternica, dar e sprijinita de alura de legatura cu trecutul. Nu doar cu celalalt Blade Runner, ci un intreg trecut glorios, al sau si al Hollywood-ului. Sa-l vezi inca jucand, tragand cu pistolul, azvarlind cu pumnul si adoptand acel aer sfidator inimitabil e ca un mic privilegiu ce trebuie pretuit.
Interactiunea protagonistului jucat de Ryan Gosling cu partenera virtuala (o cocheta si voluptoasa Ana de Armas) este partea de Blade Runner 2049 cea mai apropiata de universul contemporan. Nu mai dureaza mult si vom conversa in mod similar cu alde Siri sau Alexa, iar aceste raporturile ale fiintei umane cu tehnologia mi-au atras atentia asupra unor interogatii pe care filmul, pe intreaga si lunga sa durata, le propune in mod aproape imperceptibil:
Sa fii om inseamna sa speri?
Sa fii om inseamna sa visezi?
Sa fii om inseamna sa te revolti?
Ne vom reintalni cu Blade Runner 2049 la Oscarurile din 2018, nu la masa principalelor categorii, ci la cele laturalnice ale realizarilor tehnice.