Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.