Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

By Iulian in Filme 0 Comment

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

Big boss, little boss și scârbos

By Iulian in Filme 0 Comment

Din bătrâni se spune că există trei tipuri de șefi:

Big boss, little boss și scârbos.

Doar la noi, la Românica?

Se pare că nu, dacă judecăm după El buen patron, un film spaniol în urma căreia cele câteva doamne (și domni, ce știu eu) care încă nu sunt îndrăgostite de Javier Bardem o să îngroașe rândurile celor care sunt.

Un director de fabrică de cântare se pregătește pentru vizita unei comisii externe, moment vital în obținerea unui mult râvnit premiu. Pentru a evita orice pată pe reputația companiei, are de lămurit pricina dereglării șefului de producție, de dezamorsat protestul stradal al unui angajat proaspăt concediat și de gestionat nurii unei noi stagiare.

Aceste provocări de management și leadership îl poartă pe Bardem printr-o suită de interacțiuni și de schimburi verbale care îi scot tot arsenalul interpretativ la vedere.

Și ce arsenal!

Ăla etalat de ruși de 9 mai e o simplă colecție de petarde.

Încă de început se vădesc calitățile de orator mieros, de Tartuffe cu glazură fină, iar asta e linia generală pe care o păstrează până la final, însă savoarea vine din micile momente când e dezorientat, excitat, exasperat, înduioșat sau când își dă arama coclită pe față.

Căci, dacă El Buen Patron amuză la suprafață, în profunzime ustură de parcă te-ai fi rostogolit prin urzici. Fără vreo pretenție de socialism militant, scenariul lui Fernando Leon de Aranoa, care preia și regia, face din capitalism și corporatism surse de mari rele.

E ochiul unui Moliere mai deprimat, dar care încă mai are resurse de umor.

M-au purtat pașii prin câteva organizații de diverse profiluri și am recunoscut ipocrizia și nepotismul și dictatura mascată pe care filmul le radiografiază HD.

Iar o prietenă care a fost alături de mine îmi mărturisea că a regăsit amintiri neplăcute, pe care le credea de mult uitate.

Românii au Teambuilding, spaniolii au El buen patron și or avea și alte cinematografii ale unor economii sălbatice de piață câte ceva de spus în privința racilelor ei.

Trebuie să facem ceva în privința asta, e clar.

Problema e cu alternativele.

Vorba ceea:

În capitalism omul exploatează pe om. În socialism e exact invers.

muicaaa!

By Iulian in Filme 0 Comment

Darren Aronofsky e ateu (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e ecologist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Darren Aronofsky e artist (cu tot echivocul pe care il presupune asta).

Sub aceasta sfanta treime a indiciilor sa vedeti mother!, altfel riscati sa ajungeti precum in versetele:

Nefericiti cei oripilati, caci lor li se va strica somnul („Este cel mai fucked up film pe care l-am vazut ever”).

Nefericiti cei dezamagiti, caci lor li se vor fi consumat banii („Decat sa vad filmul asta, mai bine bagam 7 litri de benzina”).

Nefericiti cei prosti, caci a lor nu va fi in veci imparatia cerurilor.

Ce ati citit in parantezele primelor doua sentinte sunt vorbe pe care le-am auzit in jurul meu in timpul vizionarii; nu va faceti griji, am citate si pentru a treia, doar vreau sa le dezvolt putin.

E o scena sublima, cand, sub un unghi mestesugit ales de Aronosfky, Jennifer Lawrence ii spune lui Javier Bardem cu acea ingenua fericire pe care numai o femeie o poate simti:

Sunt insarcinata!

O voce din sala:

Du-te dreacu’!

Filmul isi desfasoara suita fulminanta de cadre si orori si, la un moment dat, protagonista naste, iar aceeasi voce se face auzita din nou:

‘Tu-ti copilu’ ma-tii!

Cum sa nu impartasesti condescendanta regizorului fata de rasa umana?

Altminteri, mother! este o alegorie morbida, destul de transparenta, a unor motive biblice si sartriene („L’enfer c’est les autres”), incheiata in cheie hindusa.

Si ar mai fi o cheie, una foarte simpla, in care poate fi vazut acest film, atat de simpla, incat nu v-o spun, pentru ca, daca n-ati intuit-o nici pe asta, atunci chiar v-ati dus degeaba.

Lui Aronovsky i se cuvin laude pentru deplina stapanire a nelinistii pe care o induce inca din primele minute si pentru debandada grotesca pe care o instaureaza treptat. I se tot reproseaza acest haos, de parca scopul unui cineast e sa puna ordine in viata fictiva, cand cea insasi cea reala e dominata de entropie si hazard.

Daca nu v-am convins cu metafizicul, hai sa va spun si cat de frumos o pune Aronosky in valoare pe Jennifer Lawrence. O urmareste aproape in fiecare cadru, iar acel unghi usor lateral al obrazului este o tusa vizuala care iti persista cumva in meandrele memoriei. Il ajuta si actrita cu o diversitate uluitoare a expresivitatii – daca as fi folosit manerul scanului ca raboj de cate ori ii vedeam o reactie nou, il faceam ferfenita.

Javier Bardem este Jack Nicholson al secolului al XXI-lea. Nu numai care are un talent imens, dar are si o figura anume daltuita de natura, de care se ajuta pentru a-si supradimensiona prezenta pe ecran.

Cat despre Michelle Pfeiffer, se face vinovata de incalcarea poruncii a opta din Decalog, pentru ca fura fiecare moment cu manifestarile-i lasciv demoniace, suficient de puternice sa-ti insufle inspita de a incalca porunca a saptea.

Daca v-a placut Requiem for a Dream, Black Swan sau The Fountain si nu va place mother!, inseamna ca nu stiti ce e libertatea.

Cineastul e liber sa faca un film despre ce vrea el si cum vrea el, nu despre ce vor si cum vor ceilalti.

 

 

 

Menaj in trei, ba nu, patru

By Iulian in Filme 11 Comments

sarlett-johansson-penelope-cruz-vicky-cristina-barcelona-07

Cand il vad in propriile filme, Woody Allen ma enerveaza la culme. Ma enerveaza prin faptul ca, desi mic si urat, are aere de mare fante. Cand, insa, se abtine de la porniri sergiunicolaesciene, ma fascineaza prin modul cum scoate savoare si subtilitate din piatra seaca.

E cazul si in Vicky Cristina Barcelona. Doua tipe, una cu principii solide (Rebeca Hall), alta intr-o perpetua cautare a lor (Scarlett Johansson), vin in Spania pentru vacanta si sunt abordate de un pictor spaniol (Javier Bardem, dezgustator de fermecator), din aceste interactiuni nascandu-se o simpatica urzeala de complicatii amoroase. Care complicatii se complica exponential cand in scena apare nevrotica fosta nevasta a pictorului, jucata de o Penelope Cruz cu o gura cat o sura, in care incap fara probleme Oscarul, Bafta-ul si toate carca de premii pe care le-a castigat pentru rolul asta.

Gratie scenariului frivol si spumos al lui Woody Allen, menajul a trois ca solutie la cumplita problema a incompatibilitatii conjugale apare chiar aplicabil, cel putin mie unuia, ca barbat.

Voi ce parere aveti, fetelor? 🙂

Daca vreti sa ajungeti si voi acolo, trebuie sa va rezervati bilete de avion pentru Barcelona.