Sunt trecut de prima tinerețe, dar Top Gun a apărut acum atât de mult timp, încât l-am văzut prima dată la televizor, brăzdat de reclamele Pro TV-ului.

Mi-a plăcut, dar nu a avut vreo influență culturală semnificativă asupră-mi, deși am recunoscut în jur gecuțe și ochelari care trebuie să-și fi avut originile psihologice și acolo.

Acestea fiind spuse, mai are necesară realizarea unei continuări/reluări a acestui film?

Răspunsul este un răspicat da, pentru că Top Gun: Maverick ține vie o tradiția hollywoodiană care ar merita înscrisă în patrimoniul imaterial UNESCO: narațiunea care te ține cu sufletul la gură, dar care îți lasă creierul relaxat, conștient fiind de finalitatea fericită a acțiunii și conflictelor de pe parcursul ei.

Este arta povestirii care activează și destinde în același timp.

Mai mult, noul Top Gun face numeroase deferențe și aluzii către predecesor, dar le împachetează atât de proaspăt, încât am simțit interesul și entuziasmul adolescenților din sală, aceia care nu îl știu pe Tom Cruise decât ca ăla destul de bătrân și care se ține bine.

Ajungem astfel la persoana acestui actor remarcabil și la modul cum la 60 de ani(ș-a-i-z-e-c-i d-e a-n-i) are o imagine, atât corporală, cât și mediatică atât de bine construită, încât prezența sa în incredibilele scene de acțiune aeriană ale peliculei nu e penibilă (așa cum era cea a lui Harrison Ford în ultimul Indiana Jones), ci perfect credibilă.

N-am simțit niciun moment că acest Top Gun: Maverick este exclusiv un vehicul de făcut bani, prin gâdilarea nostalgiei. Dimpotrivă, mi s-a părut o continuare naturală, în care personajul eponim are de reconciliat impulsuri organice și condiția de veteran, de a se manifesta conform personalității și de accepta că nu mai este stihie independentă, ci un om cu o obligație către generațiile care vin din urmă.

E o lecție pe care încep să o învăț eu însumi.

De apreciat că nu lipsesc nici cadre studiate cu bicepși săi enervanți, nici glume autoironice, o ambivalență lăudabilă în sine.

Tom Cruise știe că îmbătrânește, dar știe să o facă în stil mare.

Dar calitatea filmului nu apasă doar pe umerii protagonistului. Restul distribuție are un aport solid la divertisment, atât prin figuri deja consacrate, precum Jennifer Connelly, Jon Hamm sau Ed Harris, cât și prin al mai tinerilor Miles Teller sau Glen Powell. Și nu vă ascund că scena care îi aduce împreună pe Tom Cruise și pe Val Kilmer m-a emoționat un pic, mai ales că, în privința lui Iceman Kazansky, are și ceva autobiografic.

E interesant de remarcat și cum e îmbrăcată intriga filmului. Dacă Top Gun cel dintâi apărea într-o perioadă când Războiul Rece era încă în curs, iar pe scena geopolitică a lumii erau figuri ușor de demonizat, precum Saddam Hussein, acum scenariștii au nevoie să pășească mai cu grijă și să inventeze ”a rogue state” (whatever that means), care dezvoltă capacități nucleare într-un loc ferit și greu accesibil, pe care eu, unul, nu-l pot localiza decât în Elveția, ceea ce face filmul și mai savuros, în mod involuntar.

Top Gun: Maverick este un argument că, și în plină vară eliberată de pandemie, merită să te aciuezi înăuntru, în întunericul magic al sălii de cinema și să te lași purtat de aripile supersonice ale imaginației.