Ce este Elvis pentru noi?

Se făcea că eram în tramvai, iar un cetățean, conform unui obicei bineștiut, asculta muzica la telefon, dată tare. Dar nu erau manele, așa cum se întâmplă îndeobște.

Era Elvis.

Jumătate din tramvai zâmbea. Cealaltă nu înțelegea de ce.

Se făcea și că eram pe culoarul acela lung de la terminalul de sosiri de la Otopeni. Când mă apropii de colț, pentru a ajunge la controlul pașapoartelor, aud cum cineva cânta și o făcea foarte bine:

Wiiiiiseeee men say,

Only foooools ruuuush in,

But I can’t help…

Exact în acel moment, am apărut eu, iar persoana în cauză, un angajat al aeroportului, s-a oprit, poate de jenă.

Am avut inspirația să continui imediat:

… falling in love with you!

Ne-a fost drag amândurora.

Se mai făcea și că priveam emisiunea O dată-n viață, iar prezentatoarea Iuliana Tudor i-a provocat pe interpreții de muzică populară să își încerce puterile și cu alte genuri.

Fără vreun avertisment, Ionuț Fulea a început să cânte aceeași Can’t help falling in love.

Cei din platou și cei din fața televizoarelor au înlemnit.

Era ca și cum vocea Regelui s-ar fi pogorât din neant.

Acesta este Elvis pentru noi.

Un reflex condiționat, o latură a minții care se activează la auzul unor melodii care sunt unele dintre acele fire care unesc oameni din toate colțurile planetei.

Acestea fiind zise, ești Baz Luhrmann, regizor cu gust pentru exuberanță și sclipici și hiperbolă, și vrei să faci un film despre Elvis.

Cum procedezi?

De unde te apuci și încotro vrei să ajungi?

Pentru că ești Baz Luhrmann, regizor și cu gust pentru clasici (Moulin Rouge a.k.a Dama cu camelii, Romeo și Julieta, Marele Gatsby), amesteci poveștile lui Faust și lui Frankenstein și redai epopeea fulgerătoare și tragică a lui Elvis prin prisma relației cu impresarul său, Colonelul Parker.

Un veritabil doctor într-ale scamatoriilor mediatice, acesta din urmă face din băietanul agitat din Tupelo un monstru de succes, iar când creatura pe care a plăsmuit-o încearcă să se revolte, îl momește precum Mefistofel, cu contracte și amăgiri.

Procedând astfel, Luhrmann a făcut un film care a nemulțumit pe mulți.

Pe fanatici, pentru că nu e hagiografie.

Pe scorțoși, pentru că nu e biografie.

Pe melomani, pentru că nu e discografie.

Procedând astfel, Luhrmann a încântat măcar o singură persoană.

Pe mine.

A ajutat și că primul sfert de oră e ca un demo, e făcut să te dea pe spate.

Ba nu, să te apuce tremuriciul.

Restul parabolei curge cu lejeritatea și aplombul specifice cineastului, iar ocazionalele momente melodramatice nu sunt pietre de moară.

Și asta pentru că multe îl au în prim-plan pe Tom Hanks.

Cu toată răspunderea, vă spun:

Ce a fost Elvis pentru muzică, este Tom Hanks pentru actorie.

Filmul e despre Presley, dar îi aparține de fapt Colonelului Parker. Dincolo de straturile masive de machiaj, Hanks construiește un personaj fascinant, respingător, măreț. Există pe ici, pe colo câteva tușe de fragilitate, surpriză și afecțiune, pe care numai un asemenea talent colosal le poate integra unei partituri care pare că e construită caricatural și tendențios.

Zâmbetul de satisfacție și duioșie cu care Colonelul Parker își privește creația pe scenă ni se transmite și nouă.

Despre asemănarea lui Austin Butler cu Elvis am auzit cu urechile mele păreri variind de la ”e leit” până la ”n-are nici în clin, nici în mânecă” și tocmai asta e ideea. În loc de o clonă, ni se oferă spiritul Regelui, cu excesele de comportament și inegalabila prezență scenică, subliniate pentru a fi gustate, nu recreate.

Lui Butler îi ia ceva până să prindă avânt în rol, iar în scenele dramatice nu e întru totul convingător. Ce-i drept, în cele mai multe are de-a face cu Tom Hanks, iar asta e un dezavantaj pentru oricine.

Ajuns în fața publicului, însă, devine o urgie încântătoare, o figură mesianică menită a induce extaz de-o parte și de alta a ecranului. Imaginați-vă energia lui Rami Malek din Bohemian Rhapsody, înzeciți-o în minte și o să vă apropiați de spectacolul dezlănțuit de Austin Butler.

Cât despre melodiile nemuritoare care însoțesc aceste secvențe, am bănuiala că Baz Luhrmann, cu gustul pentru clasici pe care îl aminteam mai sus, ne supune caznelor dintr-un alt mit celebru, cel al lui Tantal.

Elvis nu este un pretext să ascultăm vreo înșiruire canonică de cântece. Fiecare e o geneză în sine, o frântură de suflet transmutată în elixirul artei veșnice. Unele apar în contrapunct, altele sunt sugerate de câteva note.

Dar vibrezi de fiecare dată când le auzi.

Atunci, la film.

Și întotdeauna.

Pentru că…

We’re caught in a trap

I can’t walk out

Because I love you too much, baby!