Sânzienele mi-au cântat chiar de ziua lor

Nu puteam să lipsesc de la concertul de închidere a stagiunii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Motivele erau de ordin simbolic, dar și practic, pentru că știam din experiența altor ani că urma să fie ceva deosebit.

Și a fost, mult peste închipuirea mea.

Întâmplarea a făcut ca acest spectacol să cadă în ziua de Sânziene, cunoscută mai nou și ca Ziua Iei Românești, iar doamnele filarmonicii n-au pregetat, în cea mai mare parte, să se folosească de acest prilej, pentru a îmbrăca acest veșmânt pe care l-a imortalizat însuși Matisse.

Așa că atmosfera de pe scenă a avut un plus de savoare autohtonă și de mistic contemporan, mai ales că prima bucată muzicală a fost Cantata „Pe urmele lui Mihai Viteazul” pentru solist, cor și orchestră de Eugen Petre Sandu, condusă cu impetuozitatea specifică voievodului de către baritonul David Pogana, urmat ca într-o bătălie cu timpul însuși (motiv recurent al compoziției) de totalitatea efectivelor filarmonicii.

Plăcerea derivată din audiția acestei compoziții a fost augmentată de paralela pe care am trasat-o cu evoluția iei, de la articol vestimentar arhaic la unul șic. Printre sunetele cantatei s-a regăsit fascinanta sonoritate a toacei, dar nu au lipsit momentele când adia un aer de jazz modern.

Iar un vers de Nichita Stănescu, repetat ca laitmotiv, a încununat dimensiunea filosofică unificatoare a compoziției:

A trăi înseamnă timp.

Partea a doua a concertului a fost încheierea propriu-zisă a stagiunii, marcată așa cum se resimțea în sufletele spectatorilor, printr-o combinație de tristețe a despărțirii și de speranță în promisiunea unei revederi.

Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73 de Ludwig Van Beethoven are o blândețe surprinzătoare, chiar și după ce am ajuns să știu că Spaniolul, așa cum era poreclit uneori, nu a plăsmuit doar creații tunătoare.

Iar pentru ca această dulceață auditivă să se transmită celor din sală, a fost nevoie de perfecta conlucrare a dirijorului Bogdan Vodă, cu generozitatea-i deja familiară, și pianistul Mihai Ungureanu, a cărui vastă experiență i-a slujit pentru a delicatețea mângâierii clapele, care n-au primit decât câte un zvâc din când în când.