Sânzienele mi-au cântat chiar de ziua lor

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Nu puteam să lipsesc de la concertul de închidere a stagiunii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Motivele erau de ordin simbolic, dar și practic, pentru că știam din experiența altor ani că urma să fie ceva deosebit.

Și a fost, mult peste închipuirea mea.

Întâmplarea a făcut ca acest spectacol să cadă în ziua de Sânziene, cunoscută mai nou și ca Ziua Iei Românești, iar doamnele filarmonicii n-au pregetat, în cea mai mare parte, să se folosească de acest prilej, pentru a îmbrăca acest veșmânt pe care l-a imortalizat însuși Matisse.

Așa că atmosfera de pe scenă a avut un plus de savoare autohtonă și de mistic contemporan, mai ales că prima bucată muzicală a fost Cantata „Pe urmele lui Mihai Viteazul” pentru solist, cor și orchestră de Eugen Petre Sandu, condusă cu impetuozitatea specifică voievodului de către baritonul David Pogana, urmat ca într-o bătălie cu timpul însuși (motiv recurent al compoziției) de totalitatea efectivelor filarmonicii.

Plăcerea derivată din audiția acestei compoziții a fost augmentată de paralela pe care am trasat-o cu evoluția iei, de la articol vestimentar arhaic la unul șic. Printre sunetele cantatei s-a regăsit fascinanta sonoritate a toacei, dar nu au lipsit momentele când adia un aer de jazz modern.

Iar un vers de Nichita Stănescu, repetat ca laitmotiv, a încununat dimensiunea filosofică unificatoare a compoziției:

A trăi înseamnă timp.

Partea a doua a concertului a fost încheierea propriu-zisă a stagiunii, marcată așa cum se resimțea în sufletele spectatorilor, printr-o combinație de tristețe a despărțirii și de speranță în promisiunea unei revederi.

Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73 de Ludwig Van Beethoven are o blândețe surprinzătoare, chiar și după ce am ajuns să știu că Spaniolul, așa cum era poreclit uneori, nu a plăsmuit doar creații tunătoare.

Iar pentru ca această dulceață auditivă să se transmită celor din sală, a fost nevoie de perfecta conlucrare a dirijorului Bogdan Vodă, cu generozitatea-i deja familiară, și pianistul Mihai Ungureanu, a cărui vastă experiență i-a slujit pentru a delicatețea mângâierii clapele, care n-au primit decât câte un zvâc din când în când.

S-a sfârșit un ciclu de muzică bună.

Din el voi trăi în amintire până la debutul următorului.

A trăi înseamnă timp.

Credit foto: Cătălin Obreja.

Mi-era dor să aplaud

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Și nu doar mie.

Și nu doar pentru că în prima parte a spectacolului de revenire la Filarmonica ”Oltenia” Craiova s-au descătușat energiile muzicienilor noștri și ale pianistului Mihai Diaconescu în Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 de Ludwig van Beethoven.

Am simțit în aplauzele tuturor un preaplin de dorință de frumos, o sete ardentă de muzică bună, iar când dorința îți este satisfăcută cu o așa dăruire, reacțiile nu pot fi decât pe măsură.

Nu cred că această lucrare a lui Beethoven a fost aleasă întâmplător, deoarece a corespuns perfect situației.

A avut bucăți intense, triumfale, pe care le asociem îndeobște cu stilul marelui compozitor. Am învins din nou restricțiile și pandemia și vitregiile, așa că meritam o celebrare.

Au existat însă și pasaje mai duioase, îndeosebi cele în care Mihai Diaconescu mângâia clapele pianului, adecvate bucuriei revederii dintre artiști și auditori.

Pentru că nu mi-era deloc cunoscut numele lui Friederich Witt, autorul celei de-a doua componente a concertului – Simfonia în Do major ”Jena”, prezentată în primă audiție pe scena craioveană, am avut inspirația de a mă folosi de antract pentru a citi povestea acestei creații și controversa care o înconjoară.

Multă vreme s-a crezut că a fost compusă de Beethoven, pentru ca unele cercetări ulterioare să îi atribuie paternitatea lui Witt, acuzat postum de a se fi inspirat nițel de la Joseph Haydn.

Ca unul care și-a descoperit în timp o afinitate pentru Beethoven, a asculta această compoziție, redată de orchestrată filarmonicii sub bagheta energică a lui Radu Postăvaru, a fost un exercițiu interesant.

Am închis ochii și am încercat să prind acele elemente de stil și sintaxă care i-au făcut pe experți să considere că a fost ticluită de mintea micului gigant din Bonn.

N-am ajuns la vreo concluzie care să rămână în analele muzicologiei.

Dar m-am simțit minunat.

Și mi-am mai și adus aminte că supranumele acestei simfonii – Jena – este și locul unde Napoleon a obținut una dintre cele mai mari victorii ale epopeii sale.

Muzica însăși este o victorie împotriva neantului.

***

Pentru că avem nevoie de cultură și cultura are nevoie de noi, cu acordul prietenilor de la Filarmonica din Craiova lansez o promoție intelectuală.

Primele trei persoane care vor achiziționa bilete la un concert al filarmonicii vor primi, în ordinea sosirii, câte o carte, fondul de câștig fiind deja depus de mine la casa de bilete.

Să ascultați și să citiți cu plăcere!