Am văzut Elvis și I’m all shook up

By Iulian in Filme 0 Comment

Ce este Elvis pentru noi?

Se făcea că eram în tramvai, iar un cetățean, conform unui obicei bineștiut, asculta muzica la telefon, dată tare. Dar nu erau manele, așa cum se întâmplă îndeobște.

Era Elvis.

Jumătate din tramvai zâmbea. Cealaltă nu înțelegea de ce.

Se făcea și că eram pe culoarul acela lung de la terminalul de sosiri de la Otopeni. Când mă apropii de colț, pentru a ajunge la controlul pașapoartelor, aud cum cineva cânta și o făcea foarte bine:

Wiiiiiseeee men say,

Only foooools ruuuush in,

But I can’t help…

Exact în acel moment, am apărut eu, iar persoana în cauză, un angajat al aeroportului, s-a oprit, poate de jenă.

Am avut inspirația să continui imediat:

… falling in love with you!

Ne-a fost drag amândurora.

Se mai făcea și că priveam emisiunea O dată-n viață, iar prezentatoarea Iuliana Tudor i-a provocat pe interpreții de muzică populară să își încerce puterile și cu alte genuri.

Fără vreun avertisment, Ionuț Fulea a început să cânte aceeași Can’t help falling in love.

Cei din platou și cei din fața televizoarelor au înlemnit.

Era ca și cum vocea Regelui s-ar fi pogorât din neant.

Acesta este Elvis pentru noi.

Un reflex condiționat, o latură a minții care se activează la auzul unor melodii care sunt unele dintre acele fire care unesc oameni din toate colțurile planetei.

Acestea fiind zise, ești Baz Luhrmann, regizor cu gust pentru exuberanță și sclipici și hiperbolă, și vrei să faci un film despre Elvis.

Cum procedezi?

De unde te apuci și încotro vrei să ajungi?

Pentru că ești Baz Luhrmann, regizor și cu gust pentru clasici (Moulin Rouge a.k.a Dama cu camelii, Romeo și Julieta, Marele Gatsby), amesteci poveștile lui Faust și lui Frankenstein și redai epopeea fulgerătoare și tragică a lui Elvis prin prisma relației cu impresarul său, Colonelul Parker.

Un veritabil doctor într-ale scamatoriilor mediatice, acesta din urmă face din băietanul agitat din Tupelo un monstru de succes, iar când creatura pe care a plăsmuit-o încearcă să se revolte, îl momește precum Mefistofel, cu contracte și amăgiri.

Procedând astfel, Luhrmann a făcut un film care a nemulțumit pe mulți.

Pe fanatici, pentru că nu e hagiografie.

Pe scorțoși, pentru că nu e biografie.

Pe melomani, pentru că nu e discografie.

Procedând astfel, Luhrmann a încântat măcar o singură persoană.

Pe mine.

A ajutat și că primul sfert de oră e ca un demo, e făcut să te dea pe spate.

Ba nu, să te apuce tremuriciul.

Restul parabolei curge cu lejeritatea și aplombul specifice cineastului, iar ocazionalele momente melodramatice nu sunt pietre de moară.

Și asta pentru că multe îl au în prim-plan pe Tom Hanks.

Cu toată răspunderea, vă spun:

Ce a fost Elvis pentru muzică, este Tom Hanks pentru actorie.

Filmul e despre Presley, dar îi aparține de fapt Colonelului Parker. Dincolo de straturile masive de machiaj, Hanks construiește un personaj fascinant, respingător, măreț. Există pe ici, pe colo câteva tușe de fragilitate, surpriză și afecțiune, pe care numai un asemenea talent colosal le poate integra unei partituri care pare că e construită caricatural și tendențios.

Zâmbetul de satisfacție și duioșie cu care Colonelul Parker își privește creația pe scenă ni se transmite și nouă.

Despre asemănarea lui Austin Butler cu Elvis am auzit cu urechile mele păreri variind de la ”e leit” până la ”n-are nici în clin, nici în mânecă” și tocmai asta e ideea. În loc de o clonă, ni se oferă spiritul Regelui, cu excesele de comportament și inegalabila prezență scenică, subliniate pentru a fi gustate, nu recreate.

Lui Butler îi ia ceva până să prindă avânt în rol, iar în scenele dramatice nu e întru totul convingător. Ce-i drept, în cele mai multe are de-a face cu Tom Hanks, iar asta e un dezavantaj pentru oricine.

Ajuns în fața publicului, însă, devine o urgie încântătoare, o figură mesianică menită a induce extaz de-o parte și de alta a ecranului. Imaginați-vă energia lui Rami Malek din Bohemian Rhapsody, înzeciți-o în minte și o să vă apropiați de spectacolul dezlănțuit de Austin Butler.

Cât despre melodiile nemuritoare care însoțesc aceste secvențe, am bănuiala că Baz Luhrmann, cu gustul pentru clasici pe care îl aminteam mai sus, ne supune caznelor dintr-un alt mit celebru, cel al lui Tantal.

Elvis nu este un pretext să ascultăm vreo înșiruire canonică de cântece. Fiecare e o geneză în sine, o frântură de suflet transmutată în elixirul artei veșnice. Unele apar în contrapunct, altele sunt sugerate de câteva note.

Dar vibrezi de fiecare dată când le auzi.

Atunci, la film.

Și întotdeauna.

Pentru că…

We’re caught in a trap

I can’t walk out

Because I love you too much, baby!

Tom Hanks nu știe să facă decât fapte bune

By Iulian in Filme 0 Comment

Circula la un moment dat o poantă potrivit căreia nu este indicat să călătorești alături de Tom Hanks, pentru că e un fel de piază rea (argumente: Apollo 13, Captain Phillips, Sully, Cast Away, The Terminal).

Aiurea, lângă el aș vrea să fiu când se întâmplă ceva nasol.

Nu-mi pot imaginea un actor care să întruchipeze bunătatea, abnegația sau înțelepciunea cu o mai mare naturalețe și cu un mai mic efort.

Poate și de aceea rolurile sale recente nu mai sunt atât de apetisante.

News of the World e unul dintre acestea care vor fi acoperit un pic de uitare, pe măsură ce timpul va trece și cinematografia îi va da înainte.

Dar acum, proaspătă fiind, interpretarea sa e ca un balsam de care avem nevoie într-o lume care nu dă semne că s-ar cuminți.

La câțiva ani după terminarea Războiului Civil, un fost ofițer din Sud, moderat în convingeri, călătorește din oraș în oraș și face revista presei pentru locuitorii prea ocupați (sau prea analfabeți) să se documenteze ei înșiși.

Întâmplarea îi scoate în cale o fetiță de imigranți germani (Helena Zengel), răpită de mică și crescută de un trib de indieni (corect ar fi amerindieni, dar să nu încurcăm în cuvinte), pe care, de voie, de nevoie, acceptă să o escorteze până la familia teutonă de origine, în ciuda împotrivirii ei.

Odiseea care se se deschide astfel îi poartă prin diverse situații și le prilejuiește diverse pățanii, toate menite a compune un tablou al unei Americi în chinurile vindecării și ale prefacerii economice și sociale.

Firul narativ și transformarea personajelor sunt convenționale, iar interesul e ținut treaz de unele episoade cu tentă simbolică, precum și de dăruirea actoricească a celor doi protagoniști.

Regizoral vorbind, News of the World demonstrează că Paul Greengrass (autorul tragicului United 93) este încă un bun meseriaș al atmosferei, dar și că a îmbătrânit și i-a slăbit vederea, pentru că altfel nu îmi explic unele efecte speciale atât de rudimentar realizate, încât par a fi fost un omagiu adus celor din producțiile de la începutul mileniului, așa cum filmul este în sine un omagiu adus western-ului și tropilor săi.

De apreciat că tendințele apăsat revizioniste ale Hollywood-ului stârnit de Trump sunt temperate în pelicula de față: indienii sunt și victime, și agresori, nemții sunt și harnici, și exagerat de rigizi, iar nu toți sudiștii sunt odioși.

Chiar și când acțiunea trenează sau alunecă în clișee, figura lui Tom Hanks rămâne luminoasă precum un far în bezna unor timpuri tulburi.

Dicția din momentele retorice, abnegația fizică din secvențele cu împușcături și vite, ușurința de a exprima sensibilitatea sunt aici, ca și întreaga și ilustra sa carieră, încântătoare.

Mulțumim că sunteți, Mr. Tom Hanks!

Veteranii la lucru

By Iulian in Filme 0 Comment

Bridge_of_Spies1Cand niste veterani ai cinematografiei se aduna si fac ce stiu mai bine, poate ca nu le iese o capodopera, dar nici nu prea au cum sa dea gres.

Bridge of Spies a prilejuit o astfel de colaborare fructuoasa si care ramane atractiva in toate momentele sale, chiar si in cele mai sablonarde sau un pic prea apasate.

Steven Spielberg este regizorul si face ce stie el mai bine: sa creeze spatii fara cusur, migalos construite, dinamic exploatate si impresionante la privit. Prabusirea avionului, navala agentilor FBI sau Berlinul in curs de scindare sunt mostre al mestesugului desavarsit al acestui cineast.

Fratii Ethan si Joel Coen (carora li se adauga Matt Charman) sunt scenaristii si fac ce stiu ei mai bine: sa plasmuiasa dialoguri destepte, ironice si amuzante. Si ei au partea lor de merit in faptul ca, desi Bridge of Spies are aproape doua si jumatate, din care doua numai de vorbit, plictiseala e tinuta la distanta de parca ar da peste un gard de sarma ghimpata.

Tom Hanks este protagonistul si face ce stie mai bine: e omul normal pus in situatii deosebite, pe care le rezolva prin inteligenta, abnegatie si integritate. Bestiala mea mama are o descriere foarte buna pentru acest extraordinar actor: are o fata de tractorist, dar e suficient sa deschida gura, ca il si indragesti.

Bridge_of_Spies2

Restul distributiei e ales cu mare inspiratie. In rolul spionului sovietic, Jack Rylance captiveaza printr-o excelenta placiditate filosofica, iar neamtul Sebastian Koch (Das Leben der Anderen, Zwarboek, Der Tunnel) si rusul Mikhail Gorevoy isi valorifica impecabil accentele si dictiile, dand savoare internationala acestei film.

Dincolo de povestea schimbului de agenti din timpul Razboiului Rece, Bridge of Spies are un aer patriotic nostalgic: americanii de acum, care se stiu cam cu musca pe caciula, isi aduc aminte ca era o vreme cand erau farul moralitatii si al libertatii in lume.

Bridge_of_Spies3

 

Se trezi si Iulica

By Iulian in Filme 0 Comment

Da Vinci CodePun ramasag pe o cota de 1 la 3 ca asta va fi reactia a trei sferturi dintre voi cand va voi spune ca intentionez sa scriu despre The Da Vinci Code – filmul.

Si unde mai pui ca nici macar n-am citit romanul pe care se bazeaza, asadar decizia-mi va fi si mai inexplicabila in lipsa tandemului carte-film. De fapt, si de ecranizare m-am ferit la vremea ei. Cand vedeam valuri, valuri de oameni care merg la cinematograf din an in 9 mai (ca sa nu ma iau de sarbatoarea de curand trecuta) cum se imbulzesc in cazul acestei pelicule, am spus un mare pas.

Asta pana intr-o seara ploioasa cand am prins The Da Vinci Code pe un canal de televiziune. Condescendenta care a insotit primele scene s-a transformat in interes, care a ramas constant pana la finaluri – sunt mai multe succesive, pentru toate gusturile sau pentru a premia diverse grade de rabdare ale privitorilor – 1. rabdarea care se epuizeaza cand inca e intuneric in sala; 2. rabdarea de tipul „ia hai sa mai stam, ca poate prindem ceva la generic”; 3. rabdarea maladiva de tipul „am dat bani, vreau sa mi-i scot pana la ultima centima”.

Treaba cu finalurile e singurul mare minus al unui thriller antrenant, care exploateaza (Nota bene! nu exploreaza) chestiuni istorice in mod inteligent, dar sablonard. Controversa religioasa nu ma intereseaza catusi de putin, daca as lua-o in serios, ar insemna sa inghit tot ce mi-a servit cinematografia pana acum, iar eu am stomacul sensibil.

Personajele sunt mediocre spre bune: Audrey Tautou este un obiect decorativ insufletit; Jean Reno este durul francofon de serviciu; Tom Hanks nu e Robert Downey Jr si, de aceea, e mai credibil in rolul de detectiv care se bazeaza pe cultura generala, nu pe bicepsi, tricepsi si fesieri; Paul Bettany da niscaiva fiori in calitate de instrument fanatic; Ian McKellen fura fara discernamant scenele tuturor celor cu care intra in contact. Nu intamplator, bucata de film care contine marea dezvaluire a Cinei cea de Taina e de efect nu pentru ipoteza in sine, ci pentru pasiunea de care actorul englez se lasa furat pe masura ce isi deruleaza expozeul.

Da Vinci Code2

Tema muzicala a lui Hans Zimmer e reusita oricum am intoarce-o si face din finalul de nivel 3 (cel pentru chitrosi – vezi mai sus) un moment inaltator, chiar si dupa desumflarile pricinuite de finalurile anterioare.

Pe langa experienta cinematografica placuta, The Da Vinci Code imi staruie in minte pentru ca mi-a oferit o interesanta lectie de viata: pe cel ce se elibereaza de prejudecati il asteapta delicii nebanuite.

Da Vinci Code3

Vreau sa fiu ca Tom Hanks!

By Iulian in Special 7 Comments

Tom Hanks nu e singurul actor care a reusit performanta sa castige doua premii Oscar in ani consecutivi:  in 1994 pentru Philadephia si in 1995 pentru Forest Gump. Venerabilul (nu pot sa-i spun altfel, desi a fost si el tanar la un moment dat) Spencer Tracy a obtinut, de asemenea, doua statuete, una in 1938 pentru Captains Courageous si alta in 1939 pentru Boys Town.

Fara a-i scadea in vreun fel meritele, cred ca Tracy a avut o misiune mai usoara, pentru ca, in acea perioada a Hollywood-ului, interpretarile erau mai „romantice”, asa ca gravitatea si aerul sau realist n-au avut mari probleme sa se impuna.

Tom Hanks, insa, a castigat intr-o perioada cand lumea filmului cunoscuse deja o extraordinara dezvoltare si in conditiile in care membrii Academiei mai dau premiile si pe baza unor compensatii (nu-i dam anu’ asta, ca e subiect controversat, lasa ca-i dam noi cumva la anu’) sau afinitati.

Asadar l-am luat pe Tom Hanks ca model, sperand sa pot reusi la RoBlogFest o performanta ca a lui. In 2011, cu ajutorul vostru, pentru care va mai multumesc o data, am castigat la categoria Cel mai bun blog de filme, asa ca anul acesta, in 2012, sper sa reeditez realizarea.

Pentru aceasta, am nevoie de ajutorul vostru. Cei care m-au sprijinit anul trecut isi mai aduc aminte ca era nevoie sa iti faci cont (ei nici nu trebuie sa isi faca altul, doar va logati cu contul de anul trecut – daca nu il mai stiti, doar cautati „roblogfest” in mail si veti gasi sigur mesajul in care sunt specificate numele de utilizator si parola).

Pe sustinatorii cei noi ii anunt ca e nevoie sa isi faca un cont. Din cate am remarcat, site-ul merge mai bine ca anul trecut, asa ca toata treaba asta n-ar trebui sa dureze mai mult de cateva minute. Totusi, va trebui sa pendulati un pic intre site si mail pana sa aveti contul activat, apoi dati un click in sectiunea voteaza si de acolo va descurcati fara doar si poate :).

UPDATE: Exista doua runde de vot. Prima dureaza pana pe 27 martie, asa ca sper sa am nevoie de ajutorul voastru si in cadrul celei de-a doua. La aceea e mai simplu, doar aveti contul facut deja, nu? 🙂

Istorie bufa

By Iulian in Filme 1 Comment

Sa spui istoria la misto, dar exact, nu-i de ici de colo; ai nevoie de umor si de o documentare temeinica. Charlie Wilson’s War e un exemplu fericit de un astfel de film, care te binedispune, dar care iti da si de gandit, pentru ca e departe de a fi o cronica patriotarda despre cat de bine si de frumos au combatut americanii pe dusmanii democratiei.

Charlie Wilson e un congresman afemeiat si vicios, demagog pana in varful unghiilor, dar care, convins de o amanta cu apasate vocatii crestin-umanitare (o Julia Roberts blonda si mai uscativa ca oricand), se baga in nesperatul proiect de a-i sprijini pe afgani impotriva invadatorilor sovietici. Pentru Tom Hanks, a reda un amestec de smecherie, charisma si vagi, dar autentice, bune intentii nu-i greu, de aici si impresia ca pentru rolul asa n-a asudat deloc (asa cum a facut-o, de pilda, in Cast Away).

Suportabila usuratate a abordarii sale actoricesti iese si mai mult in evidenta cand partener de ecran ii este Philip Seymour Hoffman, in rolul unui deloc spectaculos, dar versat, agent CIA, care il asista pe politician in complicata urzeala care ii va aduce impreuna pe evrei si pe dusmanii lor de moarte, egiptenii, sauditii sau pakistanezii. Hoffman e irezistibil prin figura si prin voce, iar daca prima n-o fi neaparat meritul lui, a doua ii apartine fara doar si poate. Scena in care cei doi se cunosc este antologica, atat prin modul cum este structurata, cat si prin prestatiile amandurora.

Pe cat de haioase sunt intrigile de alcov, pe atat de decent sunt prezentate ororile razboiului, iar finalul se constituie intr-o funesta premonitie, demential sintetizata de personajul lui Seymour Hoffman intr-o istorioara zen, si pe care evenimentele ulterioare n-au facut decat sa o confirme: cautand sa-si invinga dusmanii prezenti, americanii n-au facut decat sa ii instruiasca pe cei viitori.