Capacitatea Hollywoodului de a scoate din orice crâmpei de istorie o poveste a devenirii emoționale, sfârșită cu reconcilieri înălțătoare, este inegalabilă.
Este și cazul filmului Saving Mr. Banks, care romanțează modul cum Walt Disney și echipa lui au convins-o pe P.L. Travers să ecranizeze romanu-i Mary Poppins.
Reticența și mofturile autoarei sunt bine documentate și sunt materie primă pentru partea conflictuală și cea savuroasă a peliculei.
Narațiunea este punctată de secvențe care descriu copilăria traumatizantă a lui Travers, nevoită să vadă cum tatăl ei, pe care îl adora, sucombă patimii pentru alcool și pentru povești care refuză realitatea.
Regia corectă a lui John Lee Hancock (care a mai realizat și The Blind Side) generează interpretări corecte și un deznodămând corect.
Tom Hanks e, ca întotdeauna, ireproșabil și, fără a părea că a nădușit prea mult pentru rol, te captivează, mai ales prin acea pledoarie de la final, în care se întrezărește durerea pitită în spatele fațadei vesele a celui care și-a făcut din încântarea copiilor și adulților o misiune.
Emma Thomson e sufletul filmului, reușind să o imagineze pe scriitoare agasantă cât trebuie, dar și să o umanizeze când rigorile hollywoodiene o cer. E de ajuns să aștepți până la mica scenă din timpul genericului de final, când se aude vocea lui P.L. Travers cea reală, ca să îți dai seama că actrița i-a făcut un serviciu, făcând-o mult mai simpatică decât merita.
Colin Farrell drept tatăl băutor și povestitor și Paul Giamatti drept un șofer care dă pe brazdă o Miss Daisy chiar mai problematică sunt în fruntea restului distribuției care animă această dramă de inspirație reală.
Cum, necum, Walt Disney et comp. au reușit să o îmbuneze pe P.L. Travers (care ulterior și-a trâmbițat nemulțumirea, cu buzunarele doldora de dolari), cât să-și facă filmul.
Rezultatul este Mary Poppins, un musical care poate fi descris leit ca protagonista lui.
Practically perfect in every way.