Copilăriile tulburi se recunosc între ele

Capacitatea Hollywoodului de a scoate din orice crâmpei de istorie o poveste a devenirii emoționale, sfârșită cu reconcilieri înălțătoare, este inegalabilă.

Este și cazul filmului Saving Mr. Banks, care romanțează modul cum Walt Disney și echipa lui au convins-o pe P.L. Travers să ecranizeze romanu-i Mary Poppins.

Reticența și mofturile autoarei sunt bine documentate și sunt materie primă pentru partea conflictuală și cea savuroasă a peliculei.

Narațiunea este punctată de secvențe care descriu copilăria traumatizantă a lui Travers, nevoită să vadă cum tatăl ei, pe care îl adora, sucombă patimii pentru alcool și pentru povești care refuză realitatea.

Regia corectă a lui John Lee Hancock (care a mai realizat și The Blind Side) generează interpretări corecte și un deznodămând corect.

Tom Hanks e, ca întotdeauna, ireproșabil și, fără a părea că a nădușit prea mult pentru rol, te captivează, mai ales prin acea pledoarie de la final, în care se întrezărește durerea pitită în spatele fațadei vesele a celui care și-a făcut din încântarea copiilor și adulților o misiune.

Emma Thomson e sufletul filmului, reușind să o imagineze pe scriitoare agasantă cât trebuie, dar și să o umanizeze când rigorile hollywoodiene o cer. E de ajuns să aștepți până la mica scenă din timpul genericului de final, când se aude vocea lui P.L. Travers cea reală, ca să îți dai seama că actrița i-a făcut un serviciu, făcând-o mult mai simpatică decât merita.

Colin Farrell drept tatăl băutor și povestitor și Paul Giamatti drept un șofer care dă pe brazdă o Miss Daisy chiar mai problematică sunt în fruntea restului distribuției care animă această dramă de inspirație reală.

Cum, necum, Walt Disney et comp. au reușit să o îmbuneze pe P.L. Travers (care ulterior și-a trâmbițat nemulțumirea, cu buzunarele doldora de dolari), cât să-și facă filmul.

Rezultatul este Mary Poppins, un musical care poate fi descris leit ca protagonista lui.

Practically perfect in every way.

Sezon de Oscar 2023 – The Banshees of Inisherin

Padraic are o viață bună.

Limitată, dar bună.

Asta până într-o zi, când cel pe care îl considera fratele lui de cruce, Colm, rupe relația cu el, fără vreo explicație clară.

Iar asta îl doare pe Padraic, îl doare aproape fizic, îi dă peste cap percepția de sine și tot universul ală vai de mama lui, dar ordonat, în care trăia.

Cu modu-i deșucheat, dar întotdeauna inteligent și pătrunzător, Martin McDonagh ne expune la unul dintre marile adevăruri ale existenței.

Că relațiile pe care le avem cu ceilalți nu sunt active intangibile, abstracțiuni pentru terapeuți, ci unele cât se poate de tangibile, sunt parte din ființa noastră, iar când una se duce, o parte din noi agonizează și chiar moare.

Am trecut prin asta, așa că The Banshees of Inisherin n-a fost doar o experiență cinematografică, o vizionare a unui film deștept și excelent realizat, ci și o invazie a multor cotloane ale psihicului meu.

Spre deosebire de savurosul In Bruges și devastatorul Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, această peliculă lucrează mai finuț, mai profund și mult mai neîndurător.

Dar, doar pentru că este mai puțin amuzant, asta nu înseamnă că filmul este mai slab decât celelalte. Dimpotrivă, reușește o performanță uluitoare: m-am surprins având senzații organice de râs și plâns în același timp.

În același timp!

Cadrul în care este plasată această alegorie multistratificată despre cum omul se înrobește singur propriilor apucături și idei este unul anume. Irlanda, cu colinele ei de-a pururi verzi, cu falezele ei de un pitoresc greu de descris în cuvinte, cu misticismul pe care îl degajă, este locul unde zbaterile omului par neînsemnate, dar niciodată zadarnice.

În plus, comunitatea în care personajele își târâie existența este una mică, izolată și subdezvoltată, dar tocmai aici relațiile interumane, oricât de disfuncționale, se disting precum un nor stingher pe un cer sticlos, într-o zi geroasă de iarnă.

Ajung la o vorbă a cărei paternitate mi-e neclară, dar a cărei înțelepciune mi-e limpede precum cristalul:

Suntem aici să ne sprijinim unii pe alții în chestia asta, orice ar fi ea.

Nimic din toate cele de mai sus n-ar avea aplicabilitate psihologică asupra spectatorului, dacă The Banshees of Inisherin n-ar fi un veritabil regal interpretativ.

Cu toată obtuzitatea lui, cu toată incapacitatea lui de a înțelege că lumea se schimbă, Colin Farrell reușește să te câștige de partea lui. Până la urmă, orice om care se vede respins de cineva pe care îl credea apropiat merită măcar o explicație, nu?

Tocmai de-asta, caracterul lui Colm al lui Brendan Gleeson devine atât de ambiguu și ambivalent. Uneori îi respecți dreptul la limitele personale, alteori nu e decât un căpos odios. Da, viața e atât de complicată.

Kerry Condon și Barry Keoghan aduc fiecare complexitate dramatică, traume și mântuire la păienjenișul emoțional al filmului. Cumva, fiecare dintre ei devine, chiar și pentru câteva minute, personaj principal în The Banshees of Inisherin.

Fiecare dintre noi contează.

Creația aceasta a lui Martin McDonagh e una dintre favoritele de la Oscarurile de anul acesta. Are nominalizări cu toptanul.

Poate le va concretiza, poate nu.

Nu contează, emoțiile pe care mi le-a provocat sunt aici ca să rămână.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

Liliacul are vieți multe

Înainte să vorbim despre The Batman cel din 2022, hai să trecem în revistă abordările artistice ale acestei mitologii moderne.

Am avut diada carnavalesc-macabră a lui Tim Burton (Batman și Batman Returns), care, dacă facem excepție de Jokerul lui Heath Ledger, ne-a oferit personaje negative emblematice greu de egalat (Jokerul lui Jack Nicholson, Penguin al lui Danny DeVito sau Catwoman a lui Michelle Pfeiffer).

Am avut diada bombastic-kitschoasă a lui Joel Schumacher, dintre care o peliculă funcționează la limită (Batman Forever, nu în ultimul rând grație unei Nicole Kidman sexy de nu se poate), alta e catastrofală (Batman and Robin), în ciuda unui Arnold Schwarzenegger cu niște calambururi memorabile.

Am avut și triada intelectual-realistă a lui Christopher Nolan, care descrie un grafic precum clopotul lui Gauss, cu un Batman Begins cu potențial, dar nu pe deplin exploatat, cu un The Dark Knight desăvârșit și cu un The Dark Knight Rises cocârjat de presiunea de a veni după o capodoperă.

Cu acest istoric al justițiarului mascat, ce mai poate aduce Matt Reeves cu The Batman?

În primul rând, o abordare naturalist-apăsătoare, chiar mai ancorată în contemporaneitate decât Nolan și la ani-lumină depărtare de expresionismul lui Burton.

Nu lipsesc ocheadele către predecesori, în special cel direct, iar anumite scene sunt deliberat construite să le oglindească pe cele anterioare sau să le confere noi dimensiuni, provocându-te să cauți paralele și comparații.

Dar asta nu înseamnă că The Batman nu funcționează pe cont propriu.

Dimpotrivă, o face și o face foarte bine, pentru că filmul se depărtează și mai mult de aerul de basm dihotomic și se desfășoară cu acumularea proprie unei povești polițiste (cu influențe dintr-o legendă a genului, pe care v-o las să o descoperiți singuri), într-un Gotham corupt până în măduva oaselor, în care figuri publice devin victime ale unui ucigaș în serie pus pe cimilituri.

În încercare de a da de cap acestor omoruri, Batman descoperă un păienjeniș de interese transpartinice și practici oneroase, atât de familiare, că mi se părea uneori că e vorba de PNRR-ul ăla pe care se bat partidele noastre precum căinii de pripas pe o ciozvârtă aruncată în drum.

Atmosfera apăsătoare și meșteșugul vizual se vădesc încă de la primele secvențe, iar regizorul reușește să păstreze ștacheta sus până la finalul a trei ore care îți țin atenția trează și simțurile încordate.

Ce-i drept, acțiunea începe să gâfâie undeva în a doua jumătate, iar scenariul nu se poate sustrage unor rezolvări de tip deus ex machina, dar aceste mici neajunsuri sunt pe deplin compensate de modul cum tehnologia e integrată narațiunii, iar rețelele sociale capătă utilizări înfiorătoare, dar plauzibile.

Hai să vedem și cum e cu personajele care populează acest Gotham adus la zi.

Robert Pattinson reactivează placiditatea din The Twilight, dar nu dăunează prea mult, oricum în cea mai mare parte a timpului e cu mască, având gesturile de culturist în cantonament și vocea de tabagist deja bineștiute. Dramele interioare care îl muncesc vin mai puțin cu interpretarea, ci mai degrabă cu mizanscena pe care Matt Reeves o stăpânește fără greșeală.

Andy Serkis n-are mare lucru de făcut ca majordomul Alfred, John Turturro reușește să-și reprime pornirile de comediant și să facă pe mafiotul, iar Jeffrey Wright este un integru comisar Gordon.

Mai multă savoare aduce silueta cu adevărat felină a lui Zoe Kravitz, al cărei chip are și ceva pisicesc adecvat rolului, cât despre Colin Farrell ca The Penguin, încă nu îmi vine a crede că personajul ăsta pitoresc în diformitatea lui, cu tușe de De Niro sau Duvall, este același tip arătos din Phone Booth sau In Bruges. Nu e un geniu al răului, dar aduce plăcerea indispensabilă acestor basme moderne, adică delectarea cu repulsia față de unul dintre cei răi.

Mai e și The Riddler al lui Paul Dano, un pic previzibil, mai ales dacă îi ști stilul, dar aș fi un monstru, dacă aș știrbi enigma în ceea ce-l privește.

Un hâtru spunea că Batman nu e un justițiar prea competent, din moment ce trebuie să se revină la fiecare generație.

Nu-i nimic, sunt multe de făcut pe lumea asta nebună.

And now a new one has risen, the hero we need, but do not deserve right now.

A silent guardian, a watchful protector.

The Batman.