Nu începe bine Avatar: The Way of Water, că un prim-plan cu protagonistul Jake Sully mă trimite cu gândul la unul dintre interpreții (sau, mă rog, guriștii) de la Milli Vanilli, iar revelația asta deloc premeditată mi-a guvernat întreaga vizionare.

Nu că ar fi vreo dovadă de neseriozitate din partea mea, pentru că, din punct de vedere emoțional și intelectual, filmul lui James Cameron aparține erei de sfârșit de ani ’80 și început de ani ’90, cu toate avantajele și dezavantajele care decurg din asta.

La dezavantaje intră utilizarea de clișee și locuri comune câtă frunză și iarbă, deși nu n-am putut să nu remarc doza surprinzător de mică de corectitudine politică. Iar mesajele ecologice, lipsite de subtilitate, dar mustind de patetism precum discursurile Gretei Thunberg, sunt și rămân valabile.

Ca să vă faceți o idee, în Avatar: The Way of Water am regăsit Baywatch, Salvați de clopoțel, Braveheart și Greu de ucis. Ce vremuri!

Avantajele, însă, se centrează în jurul libertății pe care regizorul și-o permite în a construi o lume în care bagă ce vrea el, de la tehnologie la ecosisteme și de la ritualuri la idealuri.

Iar după ce ora de expozițiune și restabilire de conflicte trece și acțiunea ajunge în mediul acvatic promis de titlu, se descătușează și încântarea.

James Cameron iubește marea și vrea ca și noi să o iubim. Ceea ce Sir David Attenborough încearcă în stilu-i serios și erudit în Blue Planet, cineastul face prin creativitate și apelând la fascinația pe care universul maritim o exercită asupra omului.

Au fost momente când am înțeles de ce spunea Jean-Michel Jarre că în primele lui albume (cu precădere Oxygene și Equinoxe) și-a propus să redea un sunet cât mai fluid – pentru că prima forma de muzică pe care o ascultăm este cea din prima mare interioară în care ne scăldăm, lichidul amniotic din pântecele mamei.

Această bucată a filmului, pașnică, aproape paradisiacă, este cea în care te scufunzi în delectare.

Edenul nu durează foarte mult, pentru că James Cameron nu este Yasujiro Ozu, să te lase să contempli, ci este cel care, printre altele ne-a adus Terminatorii, iar acolo e bubuială, tată!

Când conflictul ia amploare, regizorul vrea să epuizeze toate mijloacele plastice de a o reda, epuizându-ne și noi cu o secvență prelungă, în care face mai multe decât alții în zece producții.

Un efort Titanic. Da, jocul de cuvinte e premeditat, pentru că un procent semnificativ din această copleșitoare etalare a dinamismului cinematografic e revitalizarea pățaniilor din naufragiul de 11 Oscaruri.

Orgoliu? Semn de bătrânețe? Nostalgie?

Nu contează, pentru că Avatar: The Way of Water curge și curge, precum existența în viziunea lui Heraclit, astfel că nu îți dai seama când s-au dus trei ore.

Am început articolul cu o impresie care m-a urmărit în timpul vizionării filmului, o să-l închei cu o alta, care mă urmărește de când am părăsit întunericul magic al sălii de cinema și m-am întors în lumea chtoniană cenușie.

Există o scenă care m-a amuzat teribil, când două dame din sub-specii diferite ale băștinașilor de pe Pandora își arată colții una alteia.

Or fi Na’vi mai înalți, mai agili, mai morali, mai viteji decât oamenii, dar certurile dintre femele sunt o constantă intergalactică, pare-se.