Unele povești sunt nemuritoare.

Nu doar pentru că au surprins ceva esențial pentru omenire, ci și pentru că mari creatori se întorc și se tot întorc la ele, ca sursă de inspirație sau ca provocare artistică.

Pe Guillermo del Toro am avut la un moment dat un fel de pică, pentru că aiureala sa The Shape of Water a luat Oscarul unei veritabile capodopere, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri al lui Martin McDonagh.

Dar mi-a trecut repede, pentru că ne-a oferit Nightmare Alley, în plus n-am uitat niciodată că ne-a oferit la rându-i o capodoperă – El laberinto del fauno.

Faptul că și-a încercat puterile pe tărâmul animației m-a intrigat, mai ales că și-a ales Pinocchio și nefiind singurul care a ales pariul ăsta; a mai făcut-o și Robert Zemeckis tot în 2022, cu rezultate mediocre în cel mai bun caz.

Titlul întreg al filmului de față este Guillermo del Toro’s Pinocchio și este ilustrativ. Povestea este cea a lui Carlo Collodi, fără doar și poate, dar și a regizorului mexican, care își permite multe libertăți cu firul narativ sau cu judecățile morale care merită extrase.

Una ar fi plasarea acțiunii în timpul lui Mussollini, prilej de a stârni un pic de ambiguitate în înțelesul poveștii. Da, băiețelul de lemn este naiv și nestăpânit și are de învățat ce înseamnă, onestitatea, compasiunea și atașamentul, dar ce rost are educația, dacă este pusă în slujba unor interese meschine sau chiar criminale?

Bucățile sentimentale nu-i ies atât de bine lui del Toro precum cele unde este maestru – macabrul și supranaturalul. Chiar și întâlnirile cu zânele de tot felul au ceva neliniștitor, ca să nu mai zic de atmosfera ușor grotescă a circului (vezi Nightmare Alley).

Ce îi iese superb este și atmosfera de orășel italian unde Geppetto își duce existența dezolantă și unde îl aduce anume pe Pinocchio. Străduțele înguste, piazza cu catedrala ei și toate celelalte elemente care fac din Italia cea mai frumoasă țară din lume sunt discrete, dar prezente.

Interpretările vocale sunt fără cusur, de la puștiul Gregory Mann la insidiosul Christoph Waltz drept Volpe, ca să nu mai zic că Cate Blanchett și-a dorit atât de mult să ia parte la acest proiect, încât a acceptat să n-aibă grai articulat și doar să scoată sunete guturale drept maimuța chiorpalie Spazzatura.

Dar campion rămâne Ewan McGregor care își împrumută glasul Greierașului-Conștiință, însoțitor și resemnat tutore al băiețelului de lemn în traseul său de la râzgâiat la persoană de nădejde, și o face cu atâta vervă dăruire și expresivitate, încât mă întreb când își primi acest superb actor acel rol mare care să îl salte în elita unde îi e locul, fără doar și poate.

Făcut cu migală prin tehnologia stop-motion, Guillermo del Toro’s Pinocchio va câștiga negreșit Oscarul pentru cel mai bun film de animație în 2023 și îl merită, pentru că ne aduce aminte de ce povești sunt nemuritoare.

Sunt făcute din esențe tari, le șlefuiești cum vrei și ele rămân la fel de trainice.