guillermo del toro | Caiet de insemnari

Unele povești sunt de esență tare

By Iulian in Filme 25 decembrie 2022 0 Comment

Unele povești sunt nemuritoare.

Nu doar pentru că au surprins ceva esențial pentru omenire, ci și pentru că mari creatori se întorc și se tot întorc la ele, ca sursă de inspirație sau ca provocare artistică.

Pe Guillermo del Toro am avut la un moment dat un fel de pică, pentru că aiureala sa The Shape of Water a luat Oscarul unei veritabile capodopere, Three Billboards Outside Ebbing, Missouri al lui Martin McDonagh.

Dar mi-a trecut repede, pentru că ne-a oferit Nightmare Alley, în plus n-am uitat niciodată că ne-a oferit la rându-i o capodoperă – El laberinto del fauno.

Faptul că și-a încercat puterile pe tărâmul animației m-a intrigat, mai ales că și-a ales Pinocchio și nefiind singurul care a ales pariul ăsta; a mai făcut-o și Robert Zemeckis tot în 2022, cu rezultate mediocre în cel mai bun caz.

Titlul întreg al filmului de față este Guillermo del Toro’s Pinocchio și este ilustrativ. Povestea este cea a lui Carlo Collodi, fără doar și poate, dar și a regizorului mexican, care își permite multe libertăți cu firul narativ sau cu judecățile morale care merită extrase.

Una ar fi plasarea acțiunii în timpul lui Mussollini, prilej de a stârni un pic de ambiguitate în înțelesul poveștii. Da, băiețelul de lemn este naiv și nestăpânit și are de învățat ce înseamnă, onestitatea, compasiunea și atașamentul, dar ce rost are educația, dacă este pusă în slujba unor interese meschine sau chiar criminale?

Bucățile sentimentale nu-i ies atât de bine lui del Toro precum cele unde este maestru – macabrul și supranaturalul. Chiar și întâlnirile cu zânele de tot felul au ceva neliniștitor, ca să nu mai zic de atmosfera ușor grotescă a circului (vezi Nightmare Alley).

Ce îi iese superb este și atmosfera de orășel italian unde Geppetto își duce existența dezolantă și unde îl aduce anume pe Pinocchio. Străduțele înguste, piazza cu catedrala ei și toate celelalte elemente care fac din Italia cea mai frumoasă țară din lume sunt discrete, dar prezente.

Interpretările vocale sunt fără cusur, de la puștiul Gregory Mann la insidiosul Christoph Waltz drept Volpe, ca să nu mai zic că Cate Blanchett și-a dorit atât de mult să ia parte la acest proiect, încât a acceptat să n-aibă grai articulat și doar să scoată sunete guturale drept maimuța chiorpalie Spazzatura.

Dar campion rămâne Ewan McGregor care își împrumută glasul Greierașului-Conștiință, însoțitor și resemnat tutore al băiețelului de lemn în traseul său de la râzgâiat la persoană de nădejde, și o face cu atâta vervă dăruire și expresivitate, încât mă întreb când își primi acest superb actor acel rol mare care să îl salte în elita unde îi e locul, fără doar și poate.

Făcut cu migală prin tehnologia stop-motion, Guillermo del Toro’s Pinocchio va câștiga negreșit Oscarul pentru cel mai bun film de animație în 2023 și îl merită, pentru că ne aduce aminte de ce povești sunt nemuritoare.

Sunt făcute din esențe tari, le șlefuiești cum vrei și ele rămân la fel de trainice.

Sezon de Oscar 2022 – Nightmare Alley

By Iulian in Filme 27 februarie 2022 0 Comment

Alături de West Side Story, la ediția aceasta a Oscarurilor, și Nightmare Alley vine ca un film de care nu aveam neapărată nevoie, deoarece există o versiune anterioară remarcabilă, în cazul de față ecranizarea din 1947, avându-l drept protagonist pe Tyrone Power la apogeul charismei și sex-appeal-ului.

Și tot ca la West Side Story, singura rațiune de a fi a producției celei noi este că povestea încape pe mâna unui regizor adecvat, în cazul de față Guillermo del Toro, a cărui aplecare către macabru vine mânușă peste această tramă narativă.

Un tip aciuat la un circ învață tainele unui sistem de a mima citirea gândurilor și, furat de succesul și puterea pe care i le aduce, se lasă prins în mrejele unei combinații cu urmări funeste.

Mai multe nu vreau să vă spune, deoarece merită să aveți parte de evoluția personajului jucat cu deja obișnuitu-i farmec de Bradley Cooper, e o lecție elocventă, aplicabilă chiar evenimentele tragice în curs.

E clar lui del Toro i-a fost drag să-și manifeste abilitățile în Nightmare Alley. Deși nu alterează esența acțiunii originalului, ci doar adăugă un final cu tâlc, broderiile vizuale și de compoziție sunt încântătoare, bineînțeles, dacă aveți un pic de stomac puternic.

Ba mă încumet să zic că este mult peste aiureala multipreamiată numită The Shape of Water.

M-a impresionat cu precădere prima parte a filmului, cea care are loc în universul circului, atât de sinistru și fascinant, încât m-a trimis cu gândul la două capodopere din domeniul jocurilor pe calculator – Sanitarium și Pshychonauts.

Ambele au câte un nivel de acest fel, memorabil și atât de sinistru, încât nu te poți întreba de ce oare un loc de divertisment a ajuns să aibă astfel de ipostaze în mentalul colectiv.

Poate pentru că materializează angoasele și deviațiile pe care le împărtășim doar psihologului sau duhovnicului?

Pe lângă virtuozitatea vizuală, materializate în binemeritate nominalizări pentru costume, decoruri și imagine, Nightmare Alley de acum plusează cu încă un aspect față de versiunea cea veche.

Dacă acolo toată atenția era absorbită covârșitor de persoana lui Tyrone Power, aici meritele interpretative se distribuie mult mai democratic. Pe lângă prestația meritorie a lui Bradley Cooper (ascultați numai cum își modulează vocea în funcție de context), nu e actor de marcă în acest film care să nu aibă măcar un moment de efect.

Și nu sunt puțini: Rooney Mara, Willem Dafoe, Toni Collette, David Strathairn, Richard Jenkins, Mary Steenburgen, Ron Pearlman. Ca să-l parafrazez pe amicul Victor, cu care am împărtășit fiorul întunericului de cinema, când ai așa nume la dispoziție, n-ai cum să nu faci ceva tare de tot.

O menține specială i se cuvine lui Cate Blanchett, care își compune personajul după toate canoanele femeii fatale a filmelor noir din perioada lor de glorie (Barbara Stanwyck în Double Indemnity este primul exemplu care îmi vine în minte). Interacțiunile dintre ea și Cooper sunt un veritabil Război Rece, un melanj de reconciliere mimată, aroganță și duplicitate.

S-a vorbit mult despre faptul că Nightmare Alley și-a găsit locul pe lista pentru cel mai bun film, în dauna unor pelicule considerate mai adânci, precum The Lost Daughter, care a punctat cu scenariul sau actrițele.

Pot să înțeleg obiecțiile, însă mi-e tot la fel de limpede că Hollywood-ul are nevoie să recompenseze și meșteșugul de a plăsmui vise.

Chiar și când acestea sunt coșmaruri.

The Mitchells vs the Machines

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Cui dam Oscarul in 2018? – The Shape of Water

By Iulian in Filme 6 februarie 2018 0 Comment

Sa ai 13 nominalizari la Oscar nu-i de ici, de colo, iar The Shape of Water e fara indoiala un film cum nu apare prea des, insa daca e sa dau un raspuns la intrebarea sub egida careia analizez candidatele si candidatii la statuete din acest an, acum ar fi unul negativ categoric.

Povestea propusa de pelicula lui Guillermo del Toro e binestiuta: o tipa muta se indragosteste de o creatura subacvatica inchisa in laboratorul unde lucreaza ca femeie de serviciu, iar de aici rezulta alegorii ale dragostei, misiunii de dincolo de datorie, alienarii si discriminarii. De mentionat ca actiunea are loc intr-un perioada de Razboi Rece cu tuse suprarealiste, de aici tonurile si stilistica decorurilor si a imaginilor.

Poate ca as fi fost mai ingaduitor cu The Shape of Water, daca n-ar fi existat stralucitul predecesor El laberinto del fauno, cu care are multe in comun, prea multe, lipsindu-i, insa, brutalitatea frusta si inventivitatea intruziunii imaginarului in plan real.

Din punct de vedere strict tehnic, lui Guillermo del Toro i se cuvin laude prelungi pentru tot ce construieste in The Shape of Water, dar sa consideri ca performanta sa o depaseste pe a lui Christopher Nolan in Dunkirk inseamna sa te lasi orbit de subiectul inadaptatilor care isi gasesc implinirea si a iubirii care transcende totul. Sper ca votantii de la categoria asta nu vor cadea prada acestei prejudecati si vor rasplati adevarata grandoare regizorala.

Aceeasi impresie de bun, dar nu extraordinar, mi-a lasat si scenariul, care concureaza la categoria original cu al lui Martin McDonagh in Three Billboards Outside Ebbing, Missouri. Conventional in esenta, are meritul ca nu lasa reflectorul doar asupra lui Sally Hawkins si a idilei ei amfibiene, ci le permite personajelor secundare care o inconjoara si despre care voi vorbi mai jos sa isi revendice o personalitate proprie, cu anumite conflicte interioare care influenteaza actiunea. Din nou imi exprim speranta ca membrii Academiei vor avea intelepciunea sa se indrepte spre originalitate si sa respinga cliseele, oricat de dichisit ar fi ambalate.

La cea mai buna actrita intr-un rol principal nu-mi fac griji; fara a fi o frumusete, Sally Hawkins are o dragalasenie aparte si reuseste sa fie expresiva fara a uza de voce, insa chiar si cei mai aprigi detractori ai lui Three Billboards Outside Ebbing, Missouri se inclina in fata coplesitoarei interpretari a lui Frances McDormand.

Actorii din rolurile secundare sunt, fara exceptie, excelenti si aproape ca imi pare rau ca doar unii dintre ei au primit recunoastere prin nominalizari: Octavia Spencer este simpatica din oficiu si ii mai si revin cele mai amuzante replici, iar Richard Jenkins este suprinzator prin fragilitatea pe care o ascunde in spatele debitului verbal, lui fiindu-i rezervate cele mai subtile momente de epifanie sau introspectie.

La fel de impresionanti sunt si Michael Shannon, care isi revarsa imensul potential interpretativ intr-un personaj negativ ingrosat, dar infricosator, si Michael Stuhlbarg, un actor intr-o fulminanta ascensiune (pe care mai deunazi il laudam pentru partitura din Call Me by Your Name) in rolul spionului sovietic prins intre loialitatea fata de Mama Rusie si pasiunea autentica pentru stiinta. Caricatural, dar hilar este si supervizorul nevricos si servil jucat de David Hewlett.

Un ultim duel pe care The Shape of Water il pierde, din punctul meu de vedere, este cel al coloanei sonore: Alexandre Desplat are multe reusite la activ (Moonrise Kingdom si Grand Budapest Hotel sunt printre cele mai recente), insa aici insoteste actiunea intr-un mod deloc iesit din comun: ba o arie frantuzeasca la momentele romantice, mai niste sunete stridente la momentele de tensiune si tot asa. Sunt departe de simplitatea ticaitului insuportabil prin care Hans Zimmer sporeste superbul calvar pe care il traim in Dunkirk.

Da, The Shape of Water are 13 nominalizari, insa cantitatea nu reprezinta intotdeauna si calitatea suprema; la mine nu figureaza nici macar in top 3.

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name