Băi reptilienilor, băi extratereștrilor, băi ocultiștilor, ce-ați făcut, mă, cu biata Kristen Stewart?

Ați răpit-o și pus-o pe alta în loc, sceleraților!

Că să nu-mi spuneți mie că tipa asta din Spencer e aceeași cu aia cu expresivitate de șipcă de gard din saga Twilight!

N-are cum.

Actrița de aici, hai să-i spunem Kristen Stewart, ca să fie mai simplu, nu irosește nimic, dar chiar nimic din tot ce înseamnă mimică, gesturi și postură, pentru a reda un monument de nevroză și inadecvare, garnisit cu anorexie și paranoia, pe care le urmărești cu o fascinație mai puternică decât orice senzație de neplăcere ți-ar provoca.

Asta ca să nu mai zic de accent, care e aiuritor de bine strunit!

Povestea din film ar fi, zice-se, despre niște zile cruciale petrecute de prințesa Diana la reuniunea anuală de Crăciun a casei regale britanice, răstimp în care au loc procese mentale dureroase, rezultând în epocala decizie de sfărma lanțurile convențiilor și aparențelor și a se libera în trăiri nestingherite.

Pe mine nu mă interesează monarhia contemporană, nici măcar a noastră, dar chiar și fără o cunoaștere prealabilă a subiectului, e limpede că Spencer nu e vreo docudramă, ci un fel de parabolă a prizonieratului fără cătușe, excelent construită de foarte competentul Pablo Larrain, care produce efecte teatrale cu mijloace cinematografice.

Scenariul semnat de Steven Knight e exact ce trebuie pentru a deplasa figurinele care populează această lume oprimant de opulentă, iar coloana sonoră a lui Jonny Greenwood e în deplină consonanță cu stările deplorabile în care se găsește psihicul Dianei.

Deși actrița căreia îi spunem Kristen Stewart pentru a simplifica lucrurile e prezentă în fiecare colțișor emoțional al peliculei, mai rămâne loc și pentru superbe momente din partea puștanilor Jack Nielen și Freddy Spry (prinții William și Harry, mult mai simpatici decât au fost probabil în realitate), a lui Sean Harris, a cărui voce tenebroasă e aici glasul compasiunii, a lui Sally Hawkins, cu acel zâmbet trist și înțelegător al ei, și mai ales a lui Timothy Spall, care reușește performanța de a-l egala pe Michael Caine în The Dark Knight. Da, e o afirmație riscantă, însă urmăriți-l numai și o să-mi dați dreptate.

În cursa pentru premii, care vor culmina cu Oscarurile de la anul, există deja niște favoriți ai hârtiei. Unul este Will Smith, alta este actrița căreia îi vom spune Kristen Stewart, pentru simplificare.

Dar, dacă el are traseul bătătorit de o carieră polivalentă strălucită și de o campanie de presă mai apăsată decât la prezidențiale, ea are împotrivă-i un trecut deloc glorios, ura celor care au un fetiș pentru Diana aia adevărată și invidia tuturor care ar vrea să joace măcar o câtime ca ea.

Și tot cred că o să câștige!

Iar în momentul când va pune mână pe statuetă, poate, cu voia stăpânilor ei reptilieni, ne va spune numele ei adevărat.

Până atunci, n-am ce face decât să exclam cu plăcută stupefacție:

Bravo, băi Kristen Stewart sau cum te-o chema!