Lupta de a fi

Există Oscaruri care vin ca o încununare a unei cariere ilustre.

Există Oscaruri care vin ca urmare a unei prestații astrale singulare.

Și mai există și Oscaruri care se pot încadra în ambele de mai sus.

Al lui Julianne Moore din Still Alice poate primi această rară distincție.

O actriță de un imens talent, care ne oferise până la acest film nenumărate roluri memorabile (precum cele din Boogie Nights, The Hours sau, mai ales, Far from Heaven), dar care aici are o interpretare dincolo de sublim.

O profesoară universitară de lingvistică are mici pierderi de memorie, iar când se hotărăște să consulte un specialist, descoperă că are o formă de Alzheimer care contrazice vârsta.

Trama narativă este cumva episodică și trasează declinul cognitiv al protagonistei, precum și dilemele emoționale la care sunt supuși cei apropiați.

Remarcabil este cum regizorii Richard Glatzer și Wash Westmoreland, care semnează și scenariul adaptat după cartea Lisei Genova, reușesc să nu transforme pelicula într-un supliciu emoțional pentru spectatori, așa cum strălucit procedează Michael Haneke în Amour.

Still Alice este o tragedie în esență, are multe momente care dor, dar oferă și doze consistente de compasiune și chiar umor.

Și, bineînțeles, interpretări de la bune în sus.

Spuneam la început că Oscarul lui Julianne Moore are greutate dublă, iar dacă e să aleg ceva din noianul de reacții care o însoțesc în această descindere graduală în iadul pierderii de sine, atunci o să mă opresc asupra expresiei figurii ei.

Luminoasă la început, emanând o încredere vecină cu mândria, ajunge spre finalul filmului să fie acel ansamblu imobil și tulbure de trăsături prin care îi recunoaștem rapid pe aceia cu vădite probleme mintale.

Nu cred că doar machiajul i-a conferit această aură de deficiență, trebuie să fi fost și o manifestare a cufundării sale în acest rol cumplit.

Distribuția care o înconjoară, în frunte cu un Alec Baldwin de dinainte de a-l fi lovit năcazul, răspunde adecvat interpretativ la povara care se desfășoară sub ochii lor.

Însă, cele mai puternice și în același intime scene sunt cele care le au în prim-plan pe Julianne Moore și Kristen Stewart.

Așa mi s-a născut în cap o ipoteză care o contrazice, fără a o exclude complet, pe aceea pe care o avansam în Spencer.

Poate că totuși reptilienii n-au răpit-o pe tipa din Twilight și au pus în loc o creatură care chiar știe să joace.

Poate că în extraordinara întruchipare a lui Lady Di, n-a făcut să pună decât ecouri a ce deprins stând în preajma unei actrițe extraordinare precum Julianne Moore.

Iar aceasta este o lecție pe care o putem aplica la Still Alice și la orice situație în care o persoană e lovită de cumplita maladie Alzheimer.

Nu suntem doar ce ne amintim, ci și fărâma din noi, de compasiune, solidaritate și dragoste pe care am sădit-o în cei din jur.

Băi reptilienilor, aduceți-o înapoi pe Kristen Stewart!

Băi reptilienilor, băi extratereștrilor, băi ocultiștilor, ce-ați făcut, mă, cu biata Kristen Stewart?

Ați răpit-o și pus-o pe alta în loc, sceleraților!

Că să nu-mi spuneți mie că tipa asta din Spencer e aceeași cu aia cu expresivitate de șipcă de gard din saga Twilight!

N-are cum.

Actrița de aici, hai să-i spunem Kristen Stewart, ca să fie mai simplu, nu irosește nimic, dar chiar nimic din tot ce înseamnă mimică, gesturi și postură, pentru a reda un monument de nevroză și inadecvare, garnisit cu anorexie și paranoia, pe care le urmărești cu o fascinație mai puternică decât orice senzație de neplăcere ți-ar provoca.

Asta ca să nu mai zic de accent, care e aiuritor de bine strunit!

Povestea din film ar fi, zice-se, despre niște zile cruciale petrecute de prințesa Diana la reuniunea anuală de Crăciun a casei regale britanice, răstimp în care au loc procese mentale dureroase, rezultând în epocala decizie de sfărma lanțurile convențiilor și aparențelor și a se libera în trăiri nestingherite.

Pe mine nu mă interesează monarhia contemporană, nici măcar a noastră, dar chiar și fără o cunoaștere prealabilă a subiectului, e limpede că Spencer nu e vreo docudramă, ci un fel de parabolă a prizonieratului fără cătușe, excelent construită de foarte competentul Pablo Larrain, care produce efecte teatrale cu mijloace cinematografice.

Scenariul semnat de Steven Knight e exact ce trebuie pentru a deplasa figurinele care populează această lume oprimant de opulentă, iar coloana sonoră a lui Jonny Greenwood e în deplină consonanță cu stările deplorabile în care se găsește psihicul Dianei.

Deși actrița căreia îi spunem Kristen Stewart pentru a simplifica lucrurile e prezentă în fiecare colțișor emoțional al peliculei, mai rămâne loc și pentru superbe momente din partea puștanilor Jack Nielen și Freddy Spry (prinții William și Harry, mult mai simpatici decât au fost probabil în realitate), a lui Sean Harris, a cărui voce tenebroasă e aici glasul compasiunii, a lui Sally Hawkins, cu acel zâmbet trist și înțelegător al ei, și mai ales a lui Timothy Spall, care reușește performanța de a-l egala pe Michael Caine în The Dark Knight. Da, e o afirmație riscantă, însă urmăriți-l numai și o să-mi dați dreptate.

În cursa pentru premii, care vor culmina cu Oscarurile de la anul, există deja niște favoriți ai hârtiei. Unul este Will Smith, alta este actrița căreia îi vom spune Kristen Stewart, pentru simplificare.

Dar, dacă el are traseul bătătorit de o carieră polivalentă strălucită și de o campanie de presă mai apăsată decât la prezidențiale, ea are împotrivă-i un trecut deloc glorios, ura celor care au un fetiș pentru Diana aia adevărată și invidia tuturor care ar vrea să joace măcar o câtime ca ea.

Și tot cred că o să câștige!

Iar în momentul când va pune mână pe statuetă, poate, cu voia stăpânilor ei reptilieni, ne va spune numele ei adevărat.

Până atunci, n-am ce face decât să exclam cu plăcută stupefacție:

Bravo, băi Kristen Stewart sau cum te-o chema!