De când urmăresc cu atenție, dar fără îngrijorare, sezoanele de Oscar, au constatat că există mai întotdeauna câte un film care bifează nominalizări importante, dar care nu se regăsește în lista cea lungă pentru statueta supremă (bineînțeles, asta se aplică de când s-a reintrodus sistemul cu mai multe de cinci producții desemnate acolo).
Mă gândesc la Foxcatcher sau The Master, iar acum i se aplică peliculei The Lost Daughter, scrisă și regizată de Maggie Gyllenhaal, care și-a pus în cap să transpună pe ecran un roman de Elena Ferrante și care a făcut-o cu acea inspirată apăsare, proprie actorilor ajunși de partea cealaltă a camerei.
Motivul pentru care filmul n-a prins lista celor zece este că, în ciuda virtuților, și nu puține, pe care le are, este atât de lent, încât privitorii au adormit și n-au mai apucat să-și exercite dreptul la vot.
O profesoară de vârsta a doua se instalează pe o insulă grecească în timpul vacanței de vară și, din cauza singurătății și a interacțiunii cu alții de prin zonă, manifestă treptat un arsenal consistent de angoase și dezechilibre sufletești, a căror sursă ni se dezvăluie prin amintiri în care vedem cum versiunea ei mai tânără a avut de gestionat ambiții de intelectuală și ipostază de mamă de fete neastâmpărate.
Într-un rol cu adevărat principal (nu precum cel din The Favourite), Olivia Colman demonstrează că este una dintre cele mai înzestrate interprete ale momentului. Variația subtilă sau elocventă a grimaselor, aerul chinuit cu care răspunde la anumite întrebări, tăcerile semnificative compun o personalitate pe care încerci să o decodezi și să o judeci. Și nu îți iese de două ori la fel.
Întru complicarea speței intervine versiunea ei mai tânără, jucată cu egală eficiență emoțională de Jessie Buckley, iar faptul că ambele actrițe sunt nominalizate este o recunoaștere a coerenței psiho-temporale a personajului (o performanță similară cu a tandemului Judi Dench/Kate Winslet din Iris), liant fiind și modul cum Maggie Gyllenhaal ne servește picătură amară după picătură amară, într-o demonstrație a zicalei că nu poți fugi de tine însuți.
Sau însăți.
Un amănunt simpatic este că această ediție a Oscarurilor aduce o parțială curățare a CV-urilor interpretative ale protagoniștilor din porcărioara Fifty Shades of Gray – Jamie Dornan în Belfast și Dakota Johnson aici, minunat amestec de lascivitate și vulnerabilitate.
În Grecia, cu cerul ei de cleștar și cu soarele ei arzător s-a născut filosofia.
Asta înseamnă Gnothi seauton a.k.a. Noscpe te ipsum a.k.a. Să te cunoști pe tine însuți.
Ceea ce e uneori e insuportabil.
