Răposatul V.S. Naipaul a declarat că poate dibui dintr-o ochire dacă o bucată de frază e scrisă de un bărbat sau femeie.

Așa cum vă imaginați, afirmația sa a stârnit ceva scandal, mai ales în rândul reprezentantelor mai aprige ale sexului delicat.

Nu trebuie să fi laureat de premiul Nobel pentru literatură să te prinzi că Fata din tren este opera unei urmașe a Evei.

Deși are o premisă excelentă (un fel de Rear Window în mișcare) și o structură narativă asijderea (pendularea între trei voci distincte și între date din trecutul și prezentul desfășurării acțiunii), conținutul abundă în trăiri și percepții feminine.

Iar personajele masculine sunt, fără excepție, nasoale.

Nu par așa la început?

Nicio problemă, aici autoarea Paula Hawkins punctează bine de tot. Nu știu dacă e talent sau educație scriitoricească modul cum lasă să apară la momentul adecvat câte o dezvăluire sau o întorsătură, dar declarația lui Stephen King de pe coperta inferioară, cum că suspansul acestei cărți l-a ținut treaz o noapte întreagă, ca să îi afle deznodământul, e credibil.

Mie Fata din tren nu mi-a tulburat somnul, dar mi-a ținut captiv interesul da capo al fine, chiar și când disfuncționalitățile femeilor cu pricina avea aerul de articol de revistă glossy.

Nu e de mirare că ecranizarea romanului, în ciuda unei interpretări meritorii a lui Emily Blunt, a cam dat chix. Lectura îți deschide porți sufletești la care cinematografia, cu toate atuurile sale, încă nu are acces deplin.

În rest, ce să zic, nu mai beți, că face rău.