Ceasurile s-au dat cu o oră înainte, deci ne-am apropiat și mai mult de momentul decernării Oscarurilor din 2022, așa că nu puteam să mă lipsesc și să vă lipsesc de plăcerea de a-mi prezenta pronosticurile și preferințele pentru acest sezon.
Cel mai bun regizor – ca un făcut, foarte pe placul Academiei și gustului ei pentru corectitudine politică, se înregistrează premiera a doi ani consecutivi în care statueta merge către o femeie, Jane Campion, cu binecuvântarea mea expresă, pentru că The Power of the Dog este, până la urmă, un film mare, deopotrivă de subtil și de complex, care poate admirat, detestat, discutat, dar nicidecum ignorat; Kenneth Branagh și Paul Thomas Anderson se bat în altă parte, pentru Ryusuke Hamaguchi nominalizarea este o performanță în sine, iar Steven Spielberg să zică bogdaproste pentru locul pe care i l-a suflat lui Denis Villeneuve.
Cel mai bun actor în rol principal – Will Smith a câștigat cam toate premiile relevante până acum, așa că ajunge la un fel Golden Grand Slam al cinematografiei, mai ales că, așa cum bine spunea cineva de la Vulture, e greu de crezut că un britanic, în cazul ăsta Benedict Cumberbatch, îi va sufla iar Oscarul unui actor de culoare, așa cum s-a întâmplat anul trecut.
Cea mai bună actriță într-un rol principal – categoria asta este cea mai nebună și nu zic asta gândindu-mă la titlul unei melodii de Mărgineanu. Pentru o vreme, creatura aia pusă de reptilieni în locul lui Kristen Stewart era cotată drept favorită, apoi în pole position s-au succedat Olivia Colman și Nicole Kidman, pentru ca, în urmă cu vreo lună, Jessica Chastain să preia conducerea și să se țină bățoasă. Toate clare până săptămâna asta, când, nitam-nisam, Penelope Cruz vine din urmă ca o vijelie. Sunt curios cum va ieși păruiala.
Cel mai bun actor într-un rol secundar – în pruncia sezonului de premii, Kodi Smit-McPhee domina previziunile și încă mai conduce în preferințele mele pentru categoria asta, pentru rolul lui în mecanismele puterii din The Power of the Dog. Dar, ulterior, pendulul bunăvoinței generale s-a mutat către Troy Kotsur din CODA, care, atât prin caracterul emoționant al partiturii și interpretării, cât și prin faptul că aparține comunității celor cu deficiențe de auz, pare a fi destinat a primi statueta, ceea ce va contribui la suspansul înfruntării supreme dintre cele două pelicule.
Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Ariana DeBose, imposibil de ignorat în West Side Story prin energia-i debordantă, are mai puțină opoziție aici decât Putin în Rusia. Merită menționat că Oscarul ei vine după al Ritei Moreno pentru același rol din versiunea cea dintâi a acestui musical, semn că, peste vreo câteva decenii, merită reluat de vreo ambițioasă hispanică talentată.
Cel mai bun scenariu original – duelul este între doi cineaști remarcabili, pe care Oscarul i-a ocolit până acum – Kenneth Branagh, care, cu Belfast, a atins borna nominalizărilor la șapte categorii diferite (!) și Paul Thomas Anderson, care scoate filme deosebite din te miri ce subiecte – așa că, indiferent ce se va întâmpla, se va face o dreptate și se va adânci o nedreptate. Viața e complicată.
Cel mai bun scenariu adaptat – aici este cheia bătăliei pentru Oscarul suprem: dacă premiul merge către Jane Campion, va frânge iureșul rivalului CODA și va conduce la o tripletă; dacă, dimpotrivă, triumfă povestea savuroasă, inteligentă și duioasă preluată de Sian Heder de la filmul franțuzesc La Famille Bélier, atunci vom avea parte de un David care învinge pe Goliat (3 vs. 12 nominalizări). Nu mă deranjează niciuna dintre variante, dar The Power of the Dog e pelicula superioară per ansamblu.
Cel mai bun montaj – fiecare dintre concurenții de aici are merite în domeniul ăsta, așa că mă îndrept tot spre The Power of the Dog, pentru că sintaxa aranjării scenelor contribuie enorm la fresca dereglărilor din această parabolă a luptelor mari și mici pe care le avem de dus în fiecare familie.
Cea mai bună imagine – mulți înclină spre Dune, dar acolo e vorba mai mult de efecte speciale, în umila mea opinie: în schimb, The Power of the Dog îți comunică multe și prin meșteșugul desăvârșit al imaginilor.
Cel mai bun sunet – Dune îi va înghiți pe ceilalți adversari, precum un Sandworm un vehicul rătăcit pe nisipurile de pe Arrakis.
Cea mai bună coloană sonoră – sacralitatea pe care o degajă Dune este, mai presus de tot și toate, opera lui Hans Zimmer, după Lion King, n-a mai luat nici un Oscar, deși ne-a oferit Gladiator, Interstellar, Dunkirk, Inception și n-a fost nici măcar nominalizat pentru The Dark Knight. Așa ceva e inadmisibil!
Cele mai bune decoruri – aici pronosticurile generale și preferințele mele sunt divergente: mulți se îndreaptă către Dune, dar eu mă duc cu gândul către acea jumătate de oră fascinantă și înfricoșătoare din Nightmare Alley, când lumea circului devine o anticameră a iadului.
Cele mai bune costume – cică va câștiga Cruella, dar aș prefera să o facă Dune.
Cele mai bun efecte speciale – dacă nu ia Dune aici, atunci e ceva putred în America.
Cel mai bun cântec – universul James Bond are o tradiție de păstrat, așa că Billie Eilish și No Time To Die o să ia statueta, dar nu e de lepădat Dos Oruguitas, mai ales dacă asculți melodia însoțită de scena sfâșietoare din Encanto.
Cel mai bun film de animație – familia va câștiga, probabil în versiunea ei hispanică – Encanto – deși ar putea foarte bine să o facă și în cea modern-tehnologizată – The Mitchells vs the Machines.
Cel mai bun scurtmetraj de animație – Robin Robin, pentru că e un basm în toată regula în doar jumătate de oră.
Cel mai bun documentar scurt – oricare dintre cele două producții cu veritabile calități de filme artistice – Audible și Three Songs for Benazir.
Cel mai bun film internațional – când ai în portofoliu nominalizări și la regie, scenariu original și cel mai bun film, așa cum e cazul lui Doraibu mai kâ, nu prea poți să scapi categoria asta din mână; apropo, să-i spuneți lui Putin și adepților lui cu mintea îngustă că nu anulează nimeni meritele marile culturi ruse, deoarece acest film japonez gravitează în jurul piesei de teatru Unchiul Vania a lui Cehov.
Cel mai bun film – cum spuneam la scenariu adaptat, totul se reduce la deznodământul acelei categorii, la care se adaugă tot mecanismul acela al votului ponderat; dacă mă întrebați pe mine, mai degrabă The Power of the Dog are statura unui film de Oscar, însă CODA ne readuce aminte de cei de lângă noi și ne face să sperăm în comuniunea dintre oameni. Așa că să câștige care o hotărî Academia, că nu-i bai.
Ne revedem în 2023, în condiții de pace și armonie mondială, sper.