S-au anunțat nominalizările pentru Oscarurile din 2022, cu surprizele și dezamăgirile lor, așa că vă invit să deschidem oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea chiar cu favoritul acestei ediții, The Power of the Dog.
The Piano e un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.
The Power of the Dog este un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.
Ce diferențiază aceste două producții este perioada de aproape trei decenii care le desparte, răstimp în care Jane Campion a mai înaintat în vârstă, și-a mai nuanțat arta cinematografică, a rulat o căsnicie, a crescut niște copii.
De aceea, acolo unde The Piano e fățiș, The Power of the Dog e mai subtil, unde primul e mai agitat meteorologic, al doilea e mai molcom, unde primul e exotic, al doilea e mai așezat.
În amândouă, însă, predomină viziunea preponderent feminină, ușor caustică, dar deloc eronată, asupra relațiilor dintre indivizi și dintre sexe.
E greu de vorbit despre acțiune în The Power of the Dog, ci mai degrabă despre despre atmosferă și despre conflictele surde pe care le înconjoară.
Pentru că, deși nu se trage vreun foc de armă în acest western, totul este despre dueluri la fel de brutale pentru reglările de conturi între pistolari.
Cowboy-ul înveterat Phil e nemulțumit că fratele mai cizelat și-a luat drept nevastă o văduvă cu copil deja adolescent și o terorizează psihologic neabătut. De la un punct, chiar își pune în cap să-l ia pe al puber sub aripă, ca să scoată om din el.
Pare simplu, dar nu este.
Aici este marea calitate a filmului, deplasarea ipostazelor și percepția noastră asupra lor, pe care le rulăm din nou imediat după finalul de mare efect, dintr-odată luminați asupra multor scene care anterior nu păruseră decât balast.
De aici rezultă și că împărțirea nominalizările pentru interpretare pe care le-a adunat The Power of the Dog este un pic arbitrară.
Ce-i drept, Benedict Cumberbatch (ce ghinion că e în același an cu Will Smith, campion de ordin sentimental) pare ca dictează tot ce se mișcă emoțional pe cuprinsul peliculei, așa că încadrarea sa la actor principal e firească.
Poate că și Jesse Plemmons, remarcabil de blând și convențional, merge pus la actor secundar, dar ce facem cu Kisten Dunst și fațetele ei? E soție, e cumnată, e mamă, e victimă, e vinovată, e nevinovată. Pentru un rol chiar mai simplu și mai redus ca durată decât al ei, Patricia Neal din Hud a luat Oscarul pentru rol principal. Facă-se voia Academiei și a criteriilor ei.
Cât despre Kodi Smit-McPhee, un Napoleon Dynamite cu explozie întârziată, vă las pe voi să judecați unde trebuie plasat în economia acestui incredibil joc de putere.
Această fină urzeală de agresiuni e condusă de Jane Campion cu o poezie insuportabilă, cu o precizie infinitezimală a stării de neliniște și cu o ambiguitate atât de studiată, încât e greu să îi zdruncine cineva poziția de favorit absolut la trofeul pentru pentru regie.
Aud că și pentru scenariu adaptat o paște aceeași soartă, așa că în dimineața când aflăm rezultatele, cineasta neozeelandeză va avea brațele încărcate de statuete.
Dar să păstrăm un pic de rezervă, să vedem ce ne rezervă restul panopliei de nominalizări de anul acesta.