Sezon de Oscar 2024 – The Wonderful Story of Henry Sugar

Dacă ai văzut două filme de Wes Anderson, le-ai văzut pe toate.

Spun două, pentru că, dacă e doar unul, poți avea impresia că regizorul a experimentat stilistic.

Dar nu, acesta îi e felul: geometrie vermeeriană, culori renoiriene și o puzderie de actori mari puși în ipostaze neobișnuite sau chiar dubioase.

The Wonderful Story of Henry Sugar este unul dintre cele patru scurtmetraje realizate de cineast pentru Netflix și bazate pe povestiri de Roald Dahl, precum și cel care a primit nominalizare la Oscar la această categorie, unde va și triumfa de altfel.

După The French Dispatch and Asteroid City, pelicule mai degrabă dezamăgitoare, The Wonderful Story of Henry Sugar reușește să reînvie magia din The Grand Budapest Hotel, cu care are multe în comun.

O poveste în poveste în poveste, despre tipul cel de zahăr amintit care poate vedea fără să-și folosească ochii, precum și transformarea sufletească pe care o suferă în atingerea acestui har.

Descrisă astfel, e o aiureală, însă West Anderson o compune cum numai el știe și, pornind de la un alter ego al lui Roald Dahl, impecabil jucat de inimitabilul Ralph Fiennes, parcurgem pasionante deveniri de sine pe mai multe planuri narative, cu de departe cea mai hazlie, dar nu derizorie utilizare a practicilor Yoga pe care le-am văzut vreodată în vreun film.

Vizual, The Wonderful Story of Henry Sugar e desăvârșit, dar cel îl face de-a dreptul adorabil este partea auditivă.

Chiar și cei mai acerbi critici ai lui Anderson sunt nevoiți a recunoaște că face minuni cu interpreții săi, iar scurtmetrajul de față nu se abate de la această înaltă normă.

Deși american, cineastul uzează îndeobște de un umor sec, de sorginte britanică, pe care îl absorb impecabil Ralph Fiennes și Benedict Cumberbatch, care devine mai bun pe an ce trece.

Dar, pentru că o parte a acestei istorisiri cu tâlc se petrece în India, mi-a fost mare drag să îi revăd pe Ben Kingsley, nemuritor Gandhi, dar și pe Dev Patel, vagabondul milionar, care a crescut în ditamai actorul capabil să nu fie cu nimic mai prejos decât coloși cu care împarte afișul.

Toți aceștia declamă replicile amuzante și cu tâlc ale parabolei bunului și cartoforului samaritean cu o seriozitate expresivă care e veritabilă muzică literară pentru cine o poate asculta în original.

Ediția aceasta a Oscarurilor are deja multe categorii cu deznodământ dinainte știut.

Cea a scurtmetrajelor de ficțiune e una dintre ele.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

Sezon de Oscar 2022 – The Power of the Dog

S-au anunțat nominalizările pentru Oscarurile din 2022, cu surprizele și dezamăgirile lor, așa că vă invit să deschidem oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea chiar cu favoritul acestei ediții, The Power of the Dog.

The Piano e un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

The Power of the Dog este un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

Ce diferențiază aceste două producții este perioada de aproape trei decenii care le desparte, răstimp în care Jane Campion a mai înaintat în vârstă, și-a mai nuanțat arta cinematografică, a rulat o căsnicie, a crescut niște copii.

De aceea, acolo unde The Piano e fățiș, The Power of the Dog e mai subtil, unde primul e mai agitat meteorologic, al doilea e mai molcom, unde primul e exotic, al doilea e mai așezat.

În amândouă, însă, predomină viziunea preponderent feminină, ușor caustică, dar deloc eronată, asupra relațiilor dintre indivizi și dintre sexe.

E greu de vorbit despre acțiune în The Power of the Dog, ci mai degrabă despre despre atmosferă și despre conflictele surde pe care le înconjoară.

Pentru că, deși nu se trage vreun foc de armă în acest western, totul este despre dueluri la fel de brutale pentru reglările de conturi între pistolari.

Cowboy-ul înveterat Phil e nemulțumit că fratele mai cizelat și-a luat drept nevastă o văduvă cu copil deja adolescent și o terorizează psihologic neabătut. De la un punct, chiar își pune în cap să-l ia pe al puber sub aripă, ca să scoată om din el.

Pare simplu, dar nu este.

Aici este marea calitate a filmului, deplasarea ipostazelor și percepția noastră asupra lor, pe care le rulăm din nou imediat după finalul de mare efect, dintr-odată luminați asupra multor scene care anterior nu păruseră decât balast.

De aici rezultă și că împărțirea nominalizările pentru interpretare pe care le-a adunat The Power of the Dog este un pic arbitrară.

Ce-i drept, Benedict Cumberbatch (ce ghinion că e în același an cu Will Smith, campion de ordin sentimental) pare ca dictează tot ce se mișcă emoțional pe cuprinsul peliculei, așa că încadrarea sa la actor principal e firească.

Poate că și Jesse Plemons, remarcabil de blând și convențional, merge pus la actor secundar, dar ce facem cu Kisten Dunst și fațetele ei? E soție, e cumnată, e mamă, e victimă, e vinovată, e nevinovată. Pentru un rol chiar mai simplu și mai redus ca durată decât al ei, Patricia Neal din Hud a luat Oscarul pentru rol principal. Facă-se voia Academiei și a criteriilor ei.

Cât despre Kodi Smit-McPhee, un Napoleon Dynamite cu explozie întârziată, vă las pe voi să judecați unde trebuie plasat în economia acestui incredibil joc de putere.

Această fină urzeală de agresiuni e condusă de Jane Campion cu o poezie insuportabilă, cu o precizie infinitezimală a stării de neliniște și cu o ambiguitate atât de studiată, încât e greu să îi zdruncine cineva poziția de favorit absolut la trofeul pentru pentru regie.

Aud că și pentru scenariu adaptat o paște aceeași soartă, așa că în dimineața când aflăm rezultatele, cineasta neozeelandeză va avea brațele încărcate de statuete.

Dar să păstrăm un pic de rezervă, să vedem ce ne rezervă restul panopliei de nominalizări de anul acesta.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The House of Oscars – Ep. 5 – The Imitation Game

imitation1

Episodul acesta din The House of Oscars este tot despre un geniu cu probleme, dar acolo unde cei responsabili cu The Theory of Everything au dat gres, omologii din The Imitation Game au punctat impecabil.

Pelicula este tot o biografie in stil cinematografic (adica fara prea mari pretentii de autenticitate in vorbe, ci doar in fapte, in cazul de fata si acestea fiind contestate, cica) a matematicianului Alan Turing, care a avut o contributie decisiva la descifrarea codului german Enigma in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si ale carui contributii sunt considerate a fi dus la aparitia calculatoarelor. Adica, intr-un fel, ar trebui sa-i multumesc ca scriu aceste randuri. Sa traiesti, Alan Turing, oriunde te-ai afla!

Rolul unui tip supradotat intelectual, sociopat si cu alti gargauni este oricand generos, iar Benedict Cumberbatch exploateaza toate aceste directii cu precizie inspirata, ajutat fiind si de alura sa interesanta. Scenariul care nu ocoleste homosexualitatea personajului ii permite actorului sa isi nuanteze interpretarea si sa nu ramana la canoanele specifice arhetipului.

imitation3

Restul distributiei nu se face de rusine in preajma sa; evident, Keira Knightley trebuie mentionata prima si nu putem decat sa ne bucuram ca si-a regasit verva incisiva din Pride & Prejudice si s-a mai scuturat de blegeala din seria Pirates of the Caribbean. Hugh Alexander e aratos si volubil, fapt care ii scoate si mai preganant in evidenta fastaceala lui Turing al lui Cumberbatch, iar Mark Strong n-are cum sa dea gres in rol de agent MI6 uns cu toate alifiile.

Un amanunt simpatic este ca Alexandre Desplat, care a compus coloana sonora, se bate la Oscaruri, printre altii, chiar cu propria persoana, nominalizat fiind si pentru The Grand Budapest Hotel. Asa ca pare a fi favorit la capitolul asta, poate doar Hans Zimmer sa ii sufle statueta.

Bine jucat, bine regizat, bine scris, cu sunete si costume bune, The Imitation Game este exact tipul de divertisment inteligent care trebuie sa isi gaseasca locul la Oscar din cand in cand, ca sa tina genul in viata.

imitation2

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

Ep. 4 – Boyhood