The Grand Budapest Hotel este o delicatesa ce trebuie tratata ca atare. Nu conteaza ca iti creste colesterolul imoralitatii, nici faptul ca nu e naturala. Ingredientele si modul cum arata sunt suficiente sa ti-o doresti, sa o savurezi si sa te bucuri de remanenta deliciului mult timp dupa.
Wes Anderson ia o povestea in cheie Big Fish si o malaxeaza bine cu ceva Life of Pi, isi presara si propriul ingredient stilistic si revarsa multe E-uri: Exceptionali actori in Entuziasmante roluri ingrosate, beneficiind de un scenariu Evident absurd, dar dezastruos de comic. Cu doua exceptii, nu o sa ii amintesc pe toti acesti formidabili artisti, pentru ca una dintre placerile filmului este exact aceasta, de a fi nevoit sa recunosti in roluri chiar si fugitive figuri si nume care altminteri ar tine capul de afis.
Unul dintre cei doi care fac exceptie este Ralph Fiennes. Nici nu se putea altfel; asa cum oul tine maioneza, asa si el duce filmul in carca prin capacitatea sa uluitoare de debita cele mai elevate platitudini, pentru a trece apoi la expresii licentioase fara macar sa-i tremure vocea. In The Grand Budapest Hotel Fiennes este intruchiparea umorului sec, de sorginte englezesc, dar fara a purta, insa, vreo marca specific britanic-insulara. Ca o paranteza, acest spatiu al hotelului este o metafora a cosmopolitismului care, oricat de decadent, este preferabil nationalismului stupid care caracteriza perioada istorica in care este plasata asa-zisa actiune.
Al doilea este un veteran pe care nu l-am mai vazut de ceva vreme – F. Murray Abraham. Interpretul de neuitat al lui Salieri isi reia aici rolul de narator angajat, care a trait ce a ce spune si poate ce nu spune. Oricum, sa-i ascult acea voce seducatoare, cu fine modulatii, a fost o alta placere in sine, iar Morgan Freeman sau Ian McKellen se pot teme deja ca au un rival de temut in arta povestitului.
Furati de hazul scenariului si al personajelor si de frumusetea renoiriana a imaginilor, se poate usor ignora mesajul mai adanc al filmului, care il leaga de cele doua pelicule pe care le-am amintit mai sus. O poveste se transforma pe masura ce trece de la o persoana la alta, pentru ca fiecare filtreaza adevarul prim prisma propriilor prejudecati sau nevroze, asa ca, pe masura ce lantul se lungeste, veridicitatea se subtiaza.
Dar lumea are nevoie de povesti.
Fara povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc dezolant, decrepit si lipsit de confort.
Cu povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc stralucitor, amuzant si cu o viata mai intensa decat viata insasi.
Un comentariu