Ralph Fiennes | Caiet de insemnari

Sezon de Oscar 2024 – The Wonderful Story of Henry Sugar

By Iulian in Filme 19 februarie 2024 0 Comment

Dacă ai văzut două filme de Wes Anderson, le-ai văzut pe toate.

Spun două, pentru că, dacă e doar unul, poți avea impresia că regizorul a experimentat stilistic.

Dar nu, acesta îi e felul: geometrie vermeeriană, culori renoiriene și o puzderie de actori mari puși în ipostaze neobișnuite sau chiar dubioase.

The Wonderful Story of Henry Sugar este unul dintre cele patru scurtmetraje realizate de cineast pentru Netflix și bazate pe povestiri de Roald Dahl, precum și cel care a primit nominalizare la Oscar la această categorie, unde va și triumfa de altfel.

După The French Dispatch and Asteroid City, pelicule mai degrabă dezamăgitoare, The Wonderful Story of Henry Sugar reușește să reînvie magia din The Grand Budapest Hotel, cu care are multe în comun.

O poveste în poveste în poveste, despre tipul cel de zahăr amintit care poate vedea fără să-și folosească ochii, precum și transformarea sufletească pe care o suferă în atingerea acestui har.

Descrisă astfel, e o aiureală, însă West Anderson o compune cum numai el știe și, pornind de la un alter ego al lui Roald Dahl, impecabil jucat de inimitabilul Ralph Fiennes, parcurgem pasionante deveniri de sine pe mai multe planuri narative, cu de departe cea mai hazlie, dar nu derizorie utilizare a practicilor Yoga pe care le-am văzut vreodată în vreun film.

Vizual, The Wonderful Story of Henry Sugar e desăvârșit, dar cel îl face de-a dreptul adorabil este partea auditivă.

Chiar și cei mai acerbi critici ai lui Anderson sunt nevoiți a recunoaște că face minuni cu interpreții săi, iar scurtmetrajul de față nu se abate de la această înaltă normă.

Deși american, cineastul uzează îndeobște de un umor sec, de sorginte britanică, pe care îl absorb impecabil Ralph Fiennes și Benedict Cumberbatch, care devine mai bun pe an ce trece.

Dar, pentru că o parte a acestei istorisiri cu tâlc se petrece în India, mi-a fost mare drag să îi revăd pe Ben Kingsley, nemuritor Gandhi, dar și pe Dev Patel, vagabondul milionar, care a crescut în ditamai actorul capabil să nu fie cu nimic mai prejos decât coloși cu care împarte afișul.

Toți aceștia declamă replicile amuzante și cu tâlc ale parabolei bunului și cartoforului samaritean cu o seriozitate expresivă care e veritabilă muzică literară pentru cine o poate asculta în original.

Ediția aceasta a Oscarurilor are deja multe categorii cu deznodământ dinainte știut.

Cea a scurtmetrajelor de ficțiune e una dintre ele.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

Lupta de masă

By Iulian in Filme 27 noiembrie 2022 0 Comment

În drum spre cinematograful unde urma să văd The Menu, am străbătut deja legendarul târg de Crăciun din Craiova și am auzit văicăreli precum aceasta:

– Băăă, 20 de lei un cârnat! Dă-o-ncolo de treabă! (am îndulcit expresia, bineînțeles)

Înainte de film, am fost la toaletă și acolo am auzit o altă văicăreală:

– Băăă, am dat de os în cârnat și am mușcat fără să știu din el! Mă doare măseaua de nu mai pot! Și pe mine nu m-a durut niciodată măseaua.

E limpede că mâncarea este importantă, dincolo de proprietatea ei de susținătoare a vieții.

Atât de importantă, încât ce și cum și unde mâncăm a devenit chiar un indicator al poziției socio-economice.

Iar de la discrepanțele astfel rezultate pornește filmul regizat de Mark Mylod, care se înscrie într-o galerie recentă deja populată (Us, The Joker, Parasite), menită a ne plesni peste față cu una dintre marile probleme ale societății contemporane.

Fără a fi vârf de lance în acest manifest cinematografic colectiv, The Menu punctează foarte bine un aspect important – că această falie dintre bogați și săraci, dintre cei care comandă și cărora li se comandă, dintre cei care sunt serviți și cei care servesc nu e doar o cifră în manualul de istorie sau de economie.

Are efectele asupra psihicului, în special al categoriei defavorizate, îl rănește, îl pervertește, îl distorsionează, astfel că devine neplăcut.

Pentru sine și pentru cei din jur.

Un grup de bogătani, zece negri mititei serviți cu muștar, merg pe o insulă, pentru a fi tratați de un bucătar celebru cu la creme de la creme a creațiilor sale gastronomice.

Acolo, lucrurile iau turnură macabră după turnură macabră, iar spectatorul are nevoie de un stomac tare, pentru a digera sadismul savuros care se va dezvălui capitol cu capitol.

Între oaspeți se găsește și o intrusă, o tipă din afara cercurilor sus-puse, iar bunul ei simț în percepții și reacții este precum picătura de lămâie care echilibrează gustul amar ca fierea al parabolei.

Aceasta este Ana Taylor-Joy, care crește de la film la film câte altele în zece și se arată ca o viitoare divă a ecranului. Chip aparte are, talent are, roluri mari îi mai trebuie.

De partea cealaltă, Ralph Fiennes are de redat charismă, caracter deviant reținut, dar amenințător și dicție impecabilă. Îl știți, deci cred că vă imaginați că i-au ieșit fără să nădușească prea mult.

Din restul distribuției se remarcă Nicholas Hoult, a cărei idolatrie gastronomică și obtuzitate față de tot ce îl înconjoară par grotești. Până ridici privirea din farfurie și le vezi în jur.

E mult umor în The Menu, dar e negru ca sepia fiartă în suc propriu, atât de negru, încât îl înțeleg pe colegul de vizionare din spatele meu, care a exclamat la un moment dat:

– Mă, eu nici nu mai am curaj să râd!

Îl ajunsese și pe el, ca pe noi toți, spaima față de brutalitatea fără menajamente a peliculei.

O brutalitate pe care o înțeleg și pe care o consider o calitate a ei.

Odată ce lumea asta coruptă, materialistă, nedreaptă, atomizată și atomizantă te împinge dincolo de limitele dezumanizării, faci rele.

Nu contezi pentru ceilalți și ei nu mai contează pentru tine.

Însă, spre deosebire de filmele mai sus amintite, The Menu dă și o simplă, dar de-a pururi valabilă soluție pentru a ameliora senzație de greață pe care ne-o transmite această lume.

Purtați-vă frumos cu cei de la shaormerie.

Nu se știe când ajung Chefi la cuțite.

Foarte ascuțite.

Petrecerea de adio

By Iulian in Filme 3 octombrie 2021 0 Comment

Casino Royal s-a deschis cu poate cea mai tare scenă de acțiune făcută vreodată.

Apoi, însă, universul Bond al lui Daniel Craig a luat-o pe un făgaș pe care l-am dezaprobat.

Prea s-a cufundat în chestiuni personale, prea mică mi s-a părut miza uneori, prea multă melodramă pe capul acestui mare seducător.

Sub bagheta unui nou regizor, competentul Cary Joji Fukunaga, No Time to Die dă inițial impresia că a înțeles reproșurile de mai sus și că se întoarce, precum fiul risipitor, la matca primordială.

Prima treime a filmului este încântătoare, dinamică, turistică într-un mod aproape tantalic (farmecul indescriptibil al Materei, un club jamaican mișto, străzile feerice al Havanei) și culminează cu o Ana de Armas răpitoare de orice fracțiune de secundă de prezență pe ecran, prin nuri, umor și rochia aia care le-ar face pe femei să se învinețească de invidie și pe bărbați să roșească de plăcere.

Unde mai pui că dezastrul pe care 007 îl are de prevenit este adecvat contextului actual, atât de adecvat, că parcă văd că alimentează masiv pe conspiraționiști.

Dar, pentru că de trecut nu poți scăpa, așa cum a ținut morțiș toată cvintologia asta să ne demonstreze, nici No Time to Die nu scapă de morbul patetismului și al lungimilor excesive. În această mlaștină se împotmolesc nume grele, precum Ralph Fiennes, Christoph Waltz sau Rami Malek, acesta din urmă fiind afectat cel mai mult, deoarece, în teorie, îl are de întruchipat pe răul cel dintăi.

Timbrul vocii, înfățișarea filiformă, privirea hipnotică îl recomandau pentru o posibilă partitură memorabilă, dar, din păcate, scenariștii îl lasă pierdut într-un no man’s land al motivației criminale, dar și al orientării culturale și dezvoltării psihologice, astfel că nu prea știi de unde să-l apuci sau cum să-l privești.

Cu excepția preafrumoasei hispanice mai sus amintite, celelalte femei cu care Bond se însoțește sentimental sau profesional sunt fade, în cel mai bun caz – Léa Seydoux – sau agasante, în cel mai rău – Lashana Lynch, pe care o resping din principiu drept succesoare a agentului. Dacă va triumfa corectitudinea politică, iar 007 va deveni femeie și/sau negru, sper ca producătorii să aibă mână mai bună de-atât.

Să dăm Cezarului ce e al Cezarului si lui Bond ce e al lui Bond și să vorbim despre Daniel Craig și despre moștenirea pe care o lasă.

Că a îmbătrânit prea mult față de cerințele rolului nu e o noutate, eu, unul, o semnalam încă de la Skyfall.

Dar ce nu îi voi contesta niciodată acestui actor înzestrat este că, deși a pornit cu handicapul de a veni după Pierce Brosnan (Bond-ul meu de suflet), a reușit să își însușească rolul, să îl posede, să nu imite sau să parodieze.

007 al lui Daniel Craig s-a vrut a fi mai damnat, mai fragil, mai predispus la greșeală, deci mai uman.

Iar Daniel Craig a fost cel care a adus asta în lumea lui Bond.

James Bond.

Desteptaciune trucata

By Iulian in Filme 27 aprilie 2015 0 Comment

quiz_show1 E interesant cum Robert Redford-regizorul a reusit chiar sa-l intreaca pe Robert Redford-actorul. Nu ca acesta din urma n-ar fi avut niste creatii stralucite, insa, de partea cealalta a camerei de filmat, aratosul blond a avut o indrazneala anume, care s-a materializat in niste productii care au cochetat serios cu Oscarurile.

Stiu, Ordinary People e contestat, mai ales ca a batut pe Raging Bull al lui Scorsese, insa nu stiu pe nimeni care sa fi obiectat ceva impotriva lui Quiz Show.

M-a intrebat cineva care este noima scenei de inceput, in care unul dintre personajele principale ale filmului examineaza o masina de lux. As indrazni sa-i raspund ca in economia actiunii n-are niciuna, insa te transpune subtil in perioada istorica pe care o vizeaza. In cazul de fata este vorba despre anii ’50 ai secolului trecut, intr-o America in care televiziunea facea si desfacea eroi mass-media in cadrul unui concurs de cultura generala intitulat Quiz Show.

Inlocuirea unui concurent mai din clasa de mijloc spre jos (John Turturro) cu unul cu mai rasarit din punct de vedere intelectual (Ralph Fiennes) si investigatia asupra onestitatii desfasurarii concursului dezvaluie o intreaga retea de interese si fabricatii audio-vizuale, care, desi vechi de o jumatate de secol, au un puternic iz contemporan.

quiz_show2

Regia, scenariul, interpretarile. Toate stralucesc, asa ca mi-e greu sa le tratez separat. Nu pot decat sa va rog sa aveti incredere in mine cand va spun ca se osmoza lor functioneaza atat de bine, incat cele aproape doua ore si jumatate ale filmului trec pe nesimtite.

Din distributia unamim excelenta am sa aleg un anume interpret, pentru ca nu defavorizez pe nimeni, aducand un omagiu unui mare actor. Paul Scolfield, neuitatul Thomas More din A Man for All Seasons, este tatal concurentului interpretat de un tinerel Ralph Fiennes si emana aceeasi integritate din pelicula care i-a adus Oscarul. Figura sa dupa declaratia publica a fiului (daca vedeti filmul, o sa stiti despre ce e vorba) este cea mai cumplita pedeapsa morala pe care acesta o putea primi: dezamagirea si sentimentul acut de dezonoare pe care il traieste parintele.

quiz_show3

Mai sunt oameni care cred ce vad la televizor? Daca da, ii invit sa vada Quiz Show.

O delicatesa cu multe E-uri

By Iulian in Filme 22 iunie 2014 6 Comments

The Grand Budapest Hotel este o delicatesa ce trebuie tratata ca atare. Nu conteaza ca iti creste colesterolul imoralitatii, nici faptul ca nu e naturala. Ingredientele si modul cum arata sunt suficiente sa ti-o doresti, sa o savurezi si sa te bucuri de remanenta deliciului mult timp dupa.

Wes Anderson ia o povestea in cheie Big Fish si o malaxeaza bine cu ceva Life of Pi, isi presara si propriul ingredient stilistic si revarsa multe E-uri: Exceptionali actori in Entuziasmante roluri ingrosate, beneficiind de un scenariu Evident absurd, dar dezastruos de comic. Cu doua exceptii, nu o sa ii amintesc pe toti acesti formidabili artisti, pentru ca una dintre placerile filmului este exact aceasta, de a fi nevoit sa recunosti in roluri chiar si fugitive figuri si nume care altminteri ar tine capul de afis.

Unul dintre cei doi care fac exceptie este Ralph Fiennes. Nici nu se putea altfel; asa cum oul tine maioneza, asa si el duce filmul in carca prin capacitatea sa uluitoare de debita cele mai elevate platitudini, pentru a trece apoi la expresii licentioase fara macar sa-i tremure vocea. In The Grand Budapest Hotel Fiennes este intruchiparea umorului sec, de sorginte englezesc, dar fara a purta, insa, vreo marca specific britanic-insulara. Ca o paranteza, acest spatiu al hotelului este o metafora a cosmopolitismului care, oricat de decadent, este preferabil nationalismului stupid care caracteriza perioada istorica in care este plasata asa-zisa actiune.

budapest-hotel2

Al doilea este un veteran pe care nu l-am mai vazut de ceva vreme – F. Murray Abraham. Interpretul de neuitat al lui Salieri isi reia aici rolul de narator angajat, care a trait ce a ce spune si poate ce nu spune. Oricum, sa-i ascult acea voce seducatoare, cu fine modulatii, a fost o alta placere in sine, iar Morgan Freeman sau Ian McKellen se pot teme deja ca au un rival de temut in arta povestitului.

Furati de hazul scenariului si al personajelor si de frumusetea renoiriana a imaginilor, se poate usor ignora mesajul mai adanc al filmului, care il leaga de cele doua pelicule pe care le-am amintit mai sus. O poveste se transforma pe masura ce trece de la o persoana la alta, pentru ca fiecare filtreaza adevarul prim prisma propriilor prejudecati sau nevroze, asa ca, pe masura ce lantul se lungeste, veridicitatea se subtiaza.

Dar lumea are nevoie de povesti.

Fara povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc dezolant, decrepit si lipsit de confort.

Cu povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc stralucitor, amuzant si cu o viata mai intensa decat viata insasi.

budapest-hotel3

Dragostea doare

By Iulian in Filme 13 mai 2010 2 Comments

Filme despre barbati care isi pierd femeile iubite s-au mai vazut.

Filme despre lupta impotriva corporatiilor care nu se impiedica de cateva vieti omenesti cand e vorba despre profit s-au mai vazut.

Combinate, mai rar.

The Constant Gardener e remarcabil pentru ca imbina ambele categorii de mai sus intr-un mod natural, in care niciuna dintre laturi nu o stanjeneste pe celalta, ci dimpotriva, ii adauga noi dimensiuni.

Ralph Fiennes este un diplomat britanic in Kenya, moale si lipsit de ambitie, caruia i s-ar potrivi de minune expresia „painea lui Dumnezeu” (si cand te gandesti ca acelasi actor a fost Voldemort, Hades sau infamul colonel din Schindler’s List!). Sotia sa (Rachel Weisz) este la extrama opusa: activista infocata, taioasa, decisa, care nu ezita sa-si riste viata pentru a dezvalui detalii sinistre din activitatea in oropsita tara africana a unor companii farmaceutice internationale.

Insistenta ii aduce un sfarsit tragic, iar sotul, chinuit de durere, remuscari si indoieli in privinta fidelitatii ei, incepe un periculos periplu prin care incearca sa ii reconstituie activitatea. Prin montajul ce tulbura linearitatea povestii, filmul se joaca un pic cu mintea noastra si cu impresiile pe care ni le facem, mai ales despre personajul lui Weisz.

Desi Fiennes e cel pe care il vedem in cea mai mare parte a timpului, Rachel Weisz ne fura atentia atunci cand apare. E altfel decat atunci cand am descoperit-o si m-a fermecat in The Mummy – zapacita, finuta si draguta fara a fi frumoasa; aici emana energie, e acida si parca si trasaturile i s-au inasprit intre timp. Cu toate acestea, nu pot sa contest ca injecteaza vitalitate in film, ca ii imprima acea nota de strigat de durere impotriva nedreptatilor lumii.

Dezolantele peisaje ale favelelor africane (regizorul este acelasi din Cidade de Deus si asta se simte, stilistic vorbind) si muzica trista contureaza cadrul in care drama unuia se impleteste cu a celor multi, rezultand un sfasietor indemn la reflectie asupra fragilitatii vietii pe pamant.

Anatomia unui film

By Iulian in Filme 13 aprilie 2009 2 Comments

Dupa ce am vazut In Bruges, am stiut sigur ca mi-a placut, dar daca ma puneati sa il descriu din prima, habar nu aveam. Asa ca am purces la un fel de disectie mentala, ca sa va dau un verdict cat mai apropiat de impresia mea.

Filmul e un thriller, ca de actiune nu pot sa-i spun, dat fiind ca tot ce se petrece pe ecran nu are o viteza fulminanta. E cu umor din belsug, negru si englezesc, care uneori frizeaza absurdul. Ca In Bruges e palpitant, asta nu pot sa zic, dar surprinzator, fara doar si poate; cand te distreaza, cand te emotioneaza, iar actiunea are intorsaturi care iau pe neasteptate chiar si pe omul cel mai saturat cu astfel de scenarii. Are interpretari traznet, mai ales din partea lui Collin Farrell si Ralph Fiennes. E violent fara menajamente.

Deci, ce avem pana acum? Un thriller cu umor din belsug, negru si englezesc, care frizeaza absurdul, surprinzator, cu interpretari traznet si violent fara menajamente. E bine pana acum, dar ii mai lipseste ceva. Hmm… Ce sa fie oare??? Aaaaa, da, e si filosofic.

Asa ca parerea mea despre In Bruges este – un thriller cu umor din belsug, negru si englezesc, care frizeaza absurdul, surprinzator, cu interpretari traznet, violent fara menajamente, filosofic si care merita cu varf si indesat sa fie vazut.

Lauda somnului

By Iulian in Filme 23 noiembrie 2008 5 Comments

Deci am vazut The Duchess si a fost cam asa:

Ralph Fiennes o ia de nevasta pe Keira Knightley, urmeaza noaptea nuntii si ea se face ca isi ascunde feciorelnic sanii, el incepe sa ii faca ei faze naspa zzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzzz