Hirayama curăță toalete publice.
Hirayama este aproape fericit.
Cele două afirmații nu se contrazic, ci îl caracterizează pe protagonistului filmului Perfect Days.
Întors pe tărâmul ficțiunii, după o lungă și ilustră activitate de realizator de documentare, Wim Wenders ne propune o poveste care, văzută de departe, pare a fi ruptă din deja vechiul Nou Val Românesc.
Personajul nostru are o rutină a lui, pe care regizorul ne-o prezintă în detaliu, în mod repetat.
Dar estetica lui Wenders nu e menită să te agaseze, forțându-te să privești pe cineva cu lingura-n ciorbă sau cu țigara-n gură sau pur și simplu stând, ci are darul să te introducă în personalitatea taciturnă, dar plăcută a personajului.
Există o scenă chiar la început, în care Hirayama udă niște flori, apoi se dă un pic înapoi și le privește cu drag.
Apoi, iese pe ușă și primul lucru pe care îl face este să privească spre cer cu voioșia celui care știe că începe un nou episod din aventura vieții.
În jurul acestei atitudini, pelicula construiește elegia rutinei și a micilor gesturi și întâmplări care sunt ingrediente a acelui concept greu de definit, numit îndeobște ”fericire”.
Dar Perfect Days nu se limitează la a fi doar înduioșător și amuzant.
Scenariul are inteligența să ne arate și cum această existență ordonată poate fi tulburată sau îmbogățită de evenimente neprevăzute.
În contrapunct, în fiecare noapte care urmează unei zile din programul de o rigoare kantiană al lui Hirayama, Wim Wenders compune sublime secvențe onirice, care nu sunt narațiuni suprarealiste, ci urmează mai degrabă ipoteza mai credibilă, potrivit căreia visele sunt modul prin care creierul filtrează reziduuri cognitive și emoționale acumulate în starea de veghe imediat anterioară.
O altă calitate a scenariului este că nu face apologia vreunei filosofii zen de viață. Hirayama îți câștigă iremediabil simpatia, dar crâmpeie din istoria sa personală lasă să întrevadă un trecut deloc ferit de tragedii.
Și atunci nu poți să nu-ți pui întrebarea dacă nu cumva impecabila sa rutină este pavăza care protejează un suflet măcinat de traume.
Orice îndoială, orice ambiguitate, orice reflecție se risipește, însă, când Hirayama zâmbește.
Când o face, automat zâmbim și noi.
Încerc să îmi aduc aminte dacă am văzut vreodată în vreun film vreun zâmbet mai fermecător.
Și zău dacă reușesc.
Iar zâmbetul nu e singurul cadou pe care ni-l face actorul Koji Yakusho. Figura sa e o întreaga geografie a expresivității reținute și perfect dozate, cu văi de disconfort, câmpii de seninătate și coline de bucurie.
S-a vorbit mult despre toaletele acelea publice și ce spectaculoase sunt.
Nu zic nu, dar mai impresionant mi s-a părut declarația de dragoste pe care Wim Wenders o face orașului Tokyo.
Sub ochiul său de cineast, dar și de documentarist, metropola deseori prezentată drept apăsătoare și ultratehnologizată se umanizează, iar vechiul și noul coexistă armonios.
Perfect Days nu e un film perfect.
Dar m-a ajutat să am o zi perfectă.
O zi aproape fericită.
Guardians of the Galaxy Vol. 3
Spider-Man – Across the Spider-Verse
Indiana Jones and the Dial of Destiny
