Petrecerea de adio

Casino Royal s-a deschis cu poate cea mai tare scenă de acțiune făcută vreodată.

Apoi, însă, universul Bond al lui Daniel Craig a luat-o pe un făgaș pe care l-am dezaprobat.

Prea s-a cufundat în chestiuni personale, prea mică mi s-a părut miza uneori, prea multă melodramă pe capul acestui mare seducător.

Sub bagheta unui nou regizor, competentul Cary Joji Fukunaga, No Time to Die dă inițial impresia că a înțeles reproșurile de mai sus și că se întoarce, precum fiul risipitor, la matca primordială.

Prima treime a filmului este încântătoare, dinamică, turistică într-un mod aproape tantalic (farmecul indescriptibil al Materei, un club jamaican mișto, străzile feerice al Havanei) și culminează cu o Ana de Armas răpitoare de orice fracțiune de secundă de prezență pe ecran, prin nuri, umor și rochia aia care le-ar face pe femei să se învinețească de invidie și pe bărbați să roșească de plăcere.

Unde mai pui că dezastrul pe care 007 îl are de prevenit este adecvat contextului actual, atât de adecvat, că parcă văd că alimentează masiv pe conspiraționiști.

Dar, pentru că de trecut nu poți scăpa, așa cum a ținut morțiș toată cvintologia asta să ne demonstreze, nici No Time to Die nu scapă de morbul patetismului și al lungimilor excesive. În această mlaștină se împotmolesc nume grele, precum Ralph Fiennes, Christoph Waltz sau Rami Malek, acesta din urmă fiind afectat cel mai mult, deoarece, în teorie, îl are de întruchipat pe răul cel dintăi.

Timbrul vocii, înfățișarea filiformă, privirea hipnotică îl recomandau pentru o posibilă partitură memorabilă, dar, din păcate, scenariștii îl lasă pierdut într-un no man’s land al motivației criminale, dar și al orientării culturale și dezvoltării psihologice, astfel că nu prea știi de unde să-l apuci sau cum să-l privești.

Cu excepția preafrumoasei hispanice mai sus amintite, celelalte femei cu care Bond se însoțește sentimental sau profesional sunt fade, în cel mai bun caz – Léa Seydoux – sau agasante, în cel mai rău – Lashana Lynch, pe care o resping din principiu drept succesoare a agentului. Dacă va triumfa corectitudinea politică, iar 007 va deveni femeie și/sau negru, sper ca producătorii să aibă mână mai bună de-atât.

Să dăm Cezarului ce e al Cezarului si lui Bond ce e al lui Bond și să vorbim despre Daniel Craig și despre moștenirea pe care o lasă.

Că a îmbătrânit prea mult față de cerințele rolului nu e o noutate, eu, unul, o semnalam încă de la Skyfall.

Dar ce nu îi voi contesta niciodată acestui actor înzestrat este că, deși a pornit cu handicapul de a veni după Pierce Brosnan (Bond-ul meu de suflet), a reușit să își însușească rolul, să îl posede, să nu imite sau să parodieze.

007 al lui Daniel Craig s-a vrut a fi mai damnat, mai fragil, mai predispus la greșeală, deci mai uman.

Iar Daniel Craig a fost cel care a adus asta în lumea lui Bond.

James Bond.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.