Rădăcini adânci

By Iulian in Filme 0 Comment

Frunza-acestui pom, ce crește
Răsădit din Răsărit,
Gând de taină ispitește
Desfătând pe instruit.

Oare una e ființa
Despărțită-n sine-apoi?
Ori sunt două cu dorința
De-a fi una pentru voi?

Întrebări atât de grele
Cu cinstit răspuns le-nfrunt:
Nu-ți spun cântecele mele?
Unul, însă dublu sunt.

(Johann Wolgang von Goethe, Gingo biloba, traducere: Ștefan Augustin Doinaș)

O poezie mai mult decât sugestivă pentru rolul pe care acest copac îl joacă în Silent Friend.

Un Yggdrasil impunător în grădina botanică a unui universități germane cu o istorie îndelungată și martor tăcut și înțelegător al trei povești despre cum oamenii încearcă să înțeleagă plantele și să se înțeleagă unii pe alții.

Prima este în secolul al XIX-lea, când femeilor de-abia li se deschiseseră ușile învățământului superior, și acelea în scârbă.

A doua este în anii ’70 ai secolului XX, perioadă de mari căutări ideologice și identitare ale tinerilor.

A treia este în secolul al XXI-lea, mai precis la declanșarea pandemiei de Covid-19, când un profesor chinez invitat să predea la această universitate germană se vede prins acolo într-o singurătate aproape deplină.

Cineasta Ildiko Enyedi ne mută atenția și emoțiile de la o poveste la alta, nelăsând niciuna să capete întâietate, astfel ca meditația complexă pe care ne-o propune să prindă rădăcini adânci.

Știința este excelent pusă în slujba lirismului, deși uneori merge cam departe cu proslăvirea inteligenței sui generis a plantelor (vezi cazul mușcatei din fereastră, nu piesa, ci personajul mut din povestea de ani ’70).

Dar orice exces ideatic e scuzabil, până la urmă autoarea are idei și așa înțelege să le transpună, iar poezia imaginilor compuse la fel de meticulos precum în On Body and Soul e o încântare în sine, mai ales că stilistica fiecărei perioade e impecabil marcată vizual (alb-negru pentru secolul XIX, granulat pentru mijlocul secolului XX și claritate de iPhone în secolul XXI).

Interpretările se integrează acestui ecosistem cinematografic, iar cosmopolitismul distribuției e un factor aparte în a argumenta că suntem toți legați printr-un miceliu nevăzut, chiar dacă există bariere de limbă, cutume sau granițe.

A fost o plăcere să-l revăd pe Tony Leung Chiu-wai, brăzdat un pic de ani, dar cu aceeași expresivitate reținută, însă ar fi nedreptate să nu îi punem pe același plan cu el pe Luna Wedler, Ezo Brumm, Marlene Burow, Sylvester Groth sau pe Lea Seydoux, care reușește să-și facă simțită prezența doar de pe niște ecrane.

Am citit undeva că prima proiecție a acestui film a fost chiar pentru arborele de Gingko biloba care îi e protagonist.

O mostră de dedicare sublimă și ușor ridicolă.

Dar e și un semn că Ildiko Enyedi a crezut cu tărie în opera pe care a creat-o, iar asta e ceva ce respect.

Mai ales că am crescut cu Revedere a lui Mihai Eminescu, care ne spune același lucru:

– Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule,
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme au trecut
Și de când m-am depărtat,
Multă lume am umblat.

– Ia, eu fac ce fac de mult,
Iarna viscolu-l ascult,
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cărările
Și gonind cântările;
Și mai fac ce fac de mult,
Vara doina mi-o ascult
Pe cărarea spre izvor
Ce le-am dat-o tuturor,
Umplându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile.

– Codrule cu râuri line,
Vreme trece, vreme vine,
Tu din tânăr precum ești
Tot mereu întinerești.

– Ce mi-i vremea, când de veacuri
Stele-mi scânteie pe lacuri,
Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Și de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.
Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
Iar noi locului ne ținem,
Cum am fost așa rămânem:
Marea și cu râurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna și cu soarele,
Codrul cu izvoarele.

Am deschis sezonul Oscarurilor din 2025!

By Iulian in Filme 0 Comment

Știu că e mare tupeu din partea-mi să afirm cele din titlu, în condițiile în care sezonul 2024 al Oscarurilor încă nu și-a aflat deznodământul.

Dar nu mă tem că voi fi stigmatizat ca un fals profet sau ca un Muad’Dib care vorbește prostii.

Poate că Dune – Part Two nu va mai primi un loc la masa nominalizărilor celor mari, dar imaginea, montajul, sunetul, costumele, efectele speciale și poate coloana sonoră (Hans Zimmer, mai puțin strident, dar și mai puțin original de data asta) sunt deja acolo.

În primul film al ce se anunță deja a fi trilogie Denis Villeneuve și-a acordat timp să deseneze masa de joc, să plămădească relieful și ecosistemul ei, să plaseze personajele în puncte de debut și să sădească semințele conflictului și emoțiilor care vor guverna povestea în continuare.

Iar acum, în Dune – Part Two, acestea dau rod și explodează într-o grandioasă încleștare pentru supraviețuire, putere și sufletele oamenilor.

Dacă pelicula anterioară lăsa misticismul să se strecoare treptat în mințile spectatorilor, expunându-se astfel unor acuzații de lentoare, cea de față nu mai zăbovește cu nimic.

Totul e o înlănțuire de scene intense, unele de luptă armată, altele de luptă psihologică, niciodată plictisitoare, niciodată lipsite de sens.

Villeneuve avea nevoie de expozițiunea din Dune – Part One pentru ca desfășurare acțiunii de aici să meargă atât de bine.

Personajele sunt cele cunoscute, cu tușe suplimentare, precum și câteva figuri noi și interesante.

Timothee Chalamet are mai multe de făcut, nu mai e simplu martor al tragediei familiei sale sau învățăcel într-ale tainelor Arrakisului. Filmul îi aparține de data aceasta pe deplin, figura tinerească i se înăsprește, iar transformarea din om în semizeu e coerentă grație talentului său actoricesc imens.

Îi dă o replică surprinzător de reușită Zendaya. Pe cât de aiurită a părut cu costumația aia de la premieră, pe atât de picioarele pe pământ îi e personajul, femeia așezată, care își vrea bărbatul acasă, nu hai hui făcând pe Mesia.

Rebbecca Ferguson e din nou la înălțime, atât ca angajament fizic, cât și expresiv, iar Javier Bardem are o notă ușor caricaturală, abandonând autoritatea naturală din filmul anterior în favoarea unei adulații la adresa Alesului.

Discuțiile ei cu nenăscută Alia, ca și imaginile care înfățișează fătul, au ceva tulburător și înălțător. Este miracolul maternității potențat mitologic.

Dintre proaspeții sosiți în această urzeală a tronurilor, iese în evidență Austin Butler drept Feyd-Rautha, rolul făcut legendă de Sting cu chiloții lui cauciuc.

Aici nu mai e loc de zâmbete, totuși. Păstrând un pic accentul Regelui, Butler are o mină și o atitudine de psihopat care îți zâmbește în timp ce îți taie beregata.

Dintre Florence Pugh și Lea Seydoux, o prefer pe cea din urmă, deși timp mai scurt de ecran, cât despre Christopher Walken, n-are nevoie decât să-și arate faciesul irepetabil și să spună ceva cu vocea-i incomparabilă, și tot îl bagi în seamă.

Are românu’ un proverb:

Te faci frate cu dracul, ca să treci puntea.

Cu tot divertismentul său violent, Dune – Part Two ne arată și că uneori trebuie să plusezi.

Te faci dracul însuși.

M-am uitat în lista de proiecte viitoare a lui Denis Villeneuve.

Pe lângă Dune – Part Three (care se va baza pe Dune Messiah a lui Frank Herbert, pare-se), mai are în plan Rendezvous with Rama (după Arthur C. Clarke) și ceva despre Cleopatra.

Ce să zic, dați-i omului bani și provocări, că știe să facă treabă.

Petrecerea de adio

By Iulian in Filme 0 Comment

Casino Royal s-a deschis cu poate cea mai tare scenă de acțiune făcută vreodată.

Apoi, însă, universul Bond al lui Daniel Craig a luat-o pe un făgaș pe care l-am dezaprobat.

Prea s-a cufundat în chestiuni personale, prea mică mi s-a părut miza uneori, prea multă melodramă pe capul acestui mare seducător.

Sub bagheta unui nou regizor, competentul Cary Joji Fukunaga, No Time to Die dă inițial impresia că a înțeles reproșurile de mai sus și că se întoarce, precum fiul risipitor, la matca primordială.

Prima treime a filmului este încântătoare, dinamică, turistică într-un mod aproape tantalic (farmecul indescriptibil al Materei, un club jamaican mișto, străzile feerice al Havanei) și culminează cu o Ana de Armas răpitoare de orice fracțiune de secundă de prezență pe ecran, prin nuri, umor și rochia aia care le-ar face pe femei să se învinețească de invidie și pe bărbați să roșească de plăcere.

Unde mai pui că dezastrul pe care 007 îl are de prevenit este adecvat contextului actual, atât de adecvat, că parcă văd că alimentează masiv pe conspiraționiști.

Dar, pentru că de trecut nu poți scăpa, așa cum a ținut morțiș toată cvintologia asta să ne demonstreze, nici No Time to Die nu scapă de morbul patetismului și al lungimilor excesive. În această mlaștină se împotmolesc nume grele, precum Ralph Fiennes, Christoph Waltz sau Rami Malek, acesta din urmă fiind afectat cel mai mult, deoarece, în teorie, îl are de întruchipat pe răul cel dintăi.

Timbrul vocii, înfățișarea filiformă, privirea hipnotică îl recomandau pentru o posibilă partitură memorabilă, dar, din păcate, scenariștii îl lasă pierdut într-un no man’s land al motivației criminale, dar și al orientării culturale și dezvoltării psihologice, astfel că nu prea știi de unde să-l apuci sau cum să-l privești.

Cu excepția preafrumoasei hispanice mai sus amintite, celelalte femei cu care Bond se însoțește sentimental sau profesional sunt fade, în cel mai bun caz – Léa Seydoux – sau agasante, în cel mai rău – Lashana Lynch, pe care o resping din principiu drept succesoare a agentului. Dacă va triumfa corectitudinea politică, iar 007 va deveni femeie și/sau negru, sper ca producătorii să aibă mână mai bună de-atât.

Să dăm Cezarului ce e al Cezarului si lui Bond ce e al lui Bond și să vorbim despre Daniel Craig și despre moștenirea pe care o lasă.

Că a îmbătrânit prea mult față de cerințele rolului nu e o noutate, eu, unul, o semnalam încă de la Skyfall.

Dar ce nu îi voi contesta niciodată acestui actor înzestrat este că, deși a pornit cu handicapul de a veni după Pierce Brosnan (Bond-ul meu de suflet), a reușit să își însușească rolul, să îl posede, să nu imite sau să parodieze.

007 al lui Daniel Craig s-a vrut a fi mai damnat, mai fragil, mai predispus la greșeală, deci mai uman.

Iar Daniel Craig a fost cel care a adus asta în lumea lui Bond.

James Bond.