Petrecerea de adio

By Iulian in Filme 0 Comment

Casino Royal s-a deschis cu poate cea mai tare scenă de acțiune făcută vreodată.

Apoi, însă, universul Bond al lui Daniel Craig a luat-o pe un făgaș pe care l-am dezaprobat.

Prea s-a cufundat în chestiuni personale, prea mică mi s-a părut miza uneori, prea multă melodramă pe capul acestui mare seducător.

Sub bagheta unui nou regizor, competentul Cary Joji Fukunaga, No Time to Die dă inițial impresia că a înțeles reproșurile de mai sus și că se întoarce, precum fiul risipitor, la matca primordială.

Prima treime a filmului este încântătoare, dinamică, turistică într-un mod aproape tantalic (farmecul indescriptibil al Materei, un club jamaican mișto, străzile feerice al Havanei) și culminează cu o Ana de Armas răpitoare de orice fracțiune de secundă de prezență pe ecran, prin nuri, umor și rochia aia care le-ar face pe femei să se învinețească de invidie și pe bărbați să roșească de plăcere.

Unde mai pui că dezastrul pe care 007 îl are de prevenit este adecvat contextului actual, atât de adecvat, că parcă văd că alimentează masiv pe conspiraționiști.

Dar, pentru că de trecut nu poți scăpa, așa cum a ținut morțiș toată cvintologia asta să ne demonstreze, nici No Time to Die nu scapă de morbul patetismului și al lungimilor excesive. În această mlaștină se împotmolesc nume grele, precum Ralph Fiennes, Christoph Waltz sau Rami Malek, acesta din urmă fiind afectat cel mai mult, deoarece, în teorie, îl are de întruchipat pe răul cel dintăi.

Timbrul vocii, înfățișarea filiformă, privirea hipnotică îl recomandau pentru o posibilă partitură memorabilă, dar, din păcate, scenariștii îl lasă pierdut într-un no man’s land al motivației criminale, dar și al orientării culturale și dezvoltării psihologice, astfel că nu prea știi de unde să-l apuci sau cum să-l privești.

Cu excepția preafrumoasei hispanice mai sus amintite, celelalte femei cu care Bond se însoțește sentimental sau profesional sunt fade, în cel mai bun caz – Léa Seydoux – sau agasante, în cel mai rău – Lashana Lynch, pe care o resping din principiu drept succesoare a agentului. Dacă va triumfa corectitudinea politică, iar 007 va deveni femeie și/sau negru, sper ca producătorii să aibă mână mai bună de-atât.

Să dăm Cezarului ce e al Cezarului si lui Bond ce e al lui Bond și să vorbim despre Daniel Craig și despre moștenirea pe care o lasă.

Că a îmbătrânit prea mult față de cerințele rolului nu e o noutate, eu, unul, o semnalam încă de la Skyfall.

Dar ce nu îi voi contesta niciodată acestui actor înzestrat este că, deși a pornit cu handicapul de a veni după Pierce Brosnan (Bond-ul meu de suflet), a reușit să își însușească rolul, să îl posede, să nu imite sau să parodieze.

007 al lui Daniel Craig s-a vrut a fi mai damnat, mai fragil, mai predispus la greșeală, deci mai uman.

Iar Daniel Craig a fost cel care a adus asta în lumea lui Bond.

James Bond.

La naiba, Tarantino!

By Iulian in Filme 7 Comments

DjangoAcum ceva timp imi intitulam altfel un articol despre Tarantino si mi s-a parut potrivit sa variez ca sa arat cat se poate modifica perceptia unui om despre munca si personalitatea altuia.

Impresia generala despre Django Unchained s-ar putea rezuma prin spusele unei cunostinte care lucreaza in domeniul medical: de la o varsta incolo, ce poti intr-un an, nu mai poti si in anul urmator. Asa si cu acest special regizor, care, fidel obiceiului sau de a aparea episodic in propriile productii, joaca si aici un rol episodic, dar pentru mine, foarte relevant din punct de vedere simbolic.

Supraponderal, fara prea mult suflu, dar cu aceeasi expresie zeflemitoare, cu haine care nu stau prea bine pe el, Quentin Tarantino este chintesenta lui Django Unchained, adica a celui mai slab film pe care l-a facut pana acum, inferior chiar si seriei Kill Bill.

Din punct de vedere al interpretarilor, pelicula e rupta in doua: prima parte ii apartine lui Christoph Waltz, mai putin odios ca in Inglorious Bastards, dar cel putin la fel de fermecator prin maniere si accent. A doua e a lui Leonardo DiCaprio dezlantuit, un halucinant amestesc de diavolesc si şarm, secondat de un excelent Samuel L. Jackson, un bad mother fucker mai ramolit, dar bad mother fucker fara doar si poate.

Django2

Astia da.

Aceste trei intepretari dovedesc ca Tarantino inca mai stie sa scoata ce-i mai bun din actorii pe care ii are la dispozitie; insa, nici abilitatea asta nu mai e fara cusur, pentru ca, in ambele bucati ale filmului, il avem pe cel care ii da si numele, adica pe Jamie Foxx alias Django, sclavul devenit vanator de recompense si care incearca sa-si recupereze nevasta de pe plantatie. Acest protagonist nu-i nici erou, nici anti-erou, ci doar un monument de insolenta cu darul de a scoate din sarite pe oricine. Ca o fi vina lui Tarantino ca asa i-a dat indicatii, ca o fi a lui Jamie Foxx ca asa a inteles sa-si construiasca personajul, nu stiu. Un lucru e cert, insa: strica tot fofleiul la care muncesc ceilalti trei.

Ceva sigur tot am sa-i imput lui Tarantino: western-ul e una, chestiunea sclaviei e alta. O oarecare apropiere cronologica nu le face neaparat compatibile intr-un film, mai ales daca insisti sa le lungesti si ingrosi pe amandoua. Daca o sa aratati cu degetul spre Kill Bill ca un alt exemplu de melanj de genuri cinematografice, mai si intrebati-ma daca mi s-a parut intru totul reusit; iar raspunsul ar fi nu. Dar in Django Unchained nu mai e vorba de cusaturi cu ata alba, ci de o falie pronuntata, care se vede si se simte.

Django3

Asta nu.

Daca mai socotim si personajul principal cel enervant, atunci momentele razlete care sunt intr-adevar delicioase nu mai pot, sarmanele, sa combata impresia proasta pe care mi-a facut-o Django Unchained.

Asta e, oamenii imbatranesc. Iar Quentin Tarantino e om.

Al naibii Tarantino!

By Iulian in Filme 6 Comments

Sa dai cu tunul in puzderia de creatori din domeniul cinematografic si nu gasesti pe altul decat Quentin Tarantino care sa nimereasca la fix punctul in care oroarea si umorul sa convietuiasca in armonie deplina.

Inglorious Basterds e inca o dovada. Povestea binestiuta a grupului de evrei care se pun pe vanat (si scalpat nazisti) aproape ca face o nedreptate restului de componente narative care compun aceasta comedie morbida.

Ambivalenta lui Tarantino se vadeste si in modul cum aduce un omagiu satiric (sau o satira omagiala, daca exprimarea anterioara vi se pare fortata) artei care l-a consacrat; locul unde converg toate personajele si firele narative, unde isi dau mana situatiile hilare si violenta fara menajamente, unde regizorul-scenarist are tupeul sa rescrie istoria, este un cinematograf. Sala aceea intunecata, in care imagini si sunete ne joaca in ochi si in urechi, ne inalta, ne minte si ne poate aduce sfarsitul.

Pe langa scenariul care ia viraje halucinant de bruste in ceea ce priveste situatiile, Tarantino mai are un merit deosebit: stoarce maximul din fiecare actor, oricat de mica i-ar fi partitura. Nu e vorba numai de Christoph Waltz (care ia caimacul in orice duel verbal), de Brad Pitt (de departe mai consistent aici decat in Benjamin Button),  de Diane Kruger (incredibil cat de expresiva a fost fata de atitudinea de lemn din Troy!) sau de Daniel Bruhl (o interpretare la fel de subtila ca in Good Bye, Lenin!), ci chiar de cei care au avut doar cateva replici sau au murit rapid.

Ca veni vorba si de asta, cand va asterneti sa vedeti Inglorious Basterds, asteptati-va la o portia masiva de sange varsat din diverse parti ale corpului omenesc, ale unor diverse personaje. Insa, pentru ca niciunul dintre ele nu e fara pata, desi ii veti indragi pentru dialogurile delicioase pe care le vor avea, nu va va parea rau pentru niciunul.

Tarantino e prea bun sa isi permita sa i se strige ceva.