The House of Oscars – Ep. 7 – Birdman

birdman1

Bagam putina viteza cu The House of Oscars, ca sa nu ne prinda ceremonia de decernare descoperiti, cu un film supraevaluat: Birdman.

Un actor de filme cu supereroi se da de ceasul mortii sa puna in scena o piesa pe Broadway, o lume infinit mai selecta si mai pretentioasa, in incercarea de a-si dovedi siesi ca nu e expirat, ca mai poate inca, in fine, din suma de motive care ii indeamna pe barbatii de varsta a doua sa incerce marea cu sarea.

Spuneam ca filmul e supraevalut. Cumva, e firesc sa fie asa, pentru ca membrii academiei care decerneaza Oscarurile sunt in mare parte actori, iar filmul lui Alejandro Gonzalez Innarritu e un omagiu adus clinciurilor din culise, a chinuitorei incertitudini asupra talentului, a luptei pentru castigarea bunavointei criticilor si a stradaniilor de a intra cat mai veridic in rol. Pentru  noi, toate acestea pot parea puerile sau absurde, dar pentru aceia care apartin breslei sunt trairi de zi cu zi si trebuie sa fie fost un efect psihoterapeutic sa le vada redate exact in stilul artei pe care o slujesc.

Faptul ca eu, un profan din exterior, il consider supraevaluat este rezultatul subiectului (inclusiv latura lui psihedelica), care nu e nici pe departe original si a regiei excesiv de haotice (desi banuiesc ca e premeditat asa) a lui Innaritu, care, insa, trebuie sa recunosc, a delegat imaginea si montajul unor excelenti meseriasi. Mexicanul e celebru ca isi face personajele sa sufere si nici aici nu face exceptie, singura scuza fiind ca obtine interpretari formidabile.

_AF_6405.CR2

Michael Keaton e pe traseu pentru un Oscar (nu va lasati pacaliti de premiul Bafta luat de Eddie Redmayne, britanicii sunt mult prea sensibili la compatrioti) pentru o prestatie grea si nuantata. Il vedem pe Keaton jucand scena finala din piesa de pe Broadway in diverse randuri si, de fiecare data, e o alta intensitate, e un alt nivel de patrundere. La inceput e lipsita de convingere, pentru ca la final sa fie contopire totala, iar acest proces de osmoza a omului si actorului e cheia filmului si marea sa reusita.

Prin cadrele aiuritoare din Birdman mai exceleaza si altii. Edward Norton penduleaza intre amuzant si agasant cu o verva pe care nu i-am mai vazut-o de mult, Zach Galifianakis poate fi si serios serios, nu serios imbecil si chiar stie sa joace, iar Emma Stone are o prelegere despre retele sociale care e, de departe, momentul meu preferat.

Birdman nu mi-a depasit vreun favorit de pana acum, insa mi-a fixat convingerea ca e un an bun.

birdman3

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

Ep. 4 – Boyhood

Ep. 5 – The Imitation Game

Ep. 6 – American Sniper

 

4 Comentarii

  1. Da, e voit haotica regia. Daca analizezi mai bine, vei si vedea care este ideea. Inarritu a vrut sa faca tot filmul sa para facut dintr-o singura secventa – one shot movie. A fost ambitia lui sa lege toate scenele la nivelul filmarii, a comparat incercarea sa cu mersul pe sarma: If we fall, we fail. Se pare ca a fost un adevarat travaliu pentru actori, care au avut mult mai mult de furca, iar cineva chiar a tinut o evidenta a greselilor facute de fiecare actor. Intr-atat de „anecdotic”.
    Cauta pe Google „birdman one shot”, o sa afli mai multe. Mie mi-a luat ceva sa ma prind, iar multora le-a scapat. E pacat, pentru ca pentru Inarritu a fost obiectivul principal 🙂

    Reply
    • Multumesc, Anda, ti-am urmat sfatul si am citit cateva detalii fascinante despre arta de a face un film. Innaritu este un autor cu personalitate, desi eu unul, nu mor de dragul lui. Avem nevoie de filme indraznete, precum Birdman sau Boyhood, asa cum avem nevoie si de filme standard, precum The Imitation Game. Fiecare latura intregeste acesta arta minunata care este filmul.

      Reply

Lasa un comentariu.