Pe urme de Goncourt – Blestemul poveștilor

Așa cum Booker Prize răsplătește proza în limba engleză, indiferent de originea autorilor, tot așa și Premiul Goncourt îi recompensează pe scriitorii francofili, iar Mohamed Mbougar Sarr, deși originar din Senegal, este unul dintre ei.

Cartea sa, Cea mai tainică amintire a oamenilor, este simplu, dar și dificil de rezumat.

Un scriitor senegalez aspirant (alter ego al autorului, dar niciodată nu poți fi sigur de asta) se lansează într-o căutare inițiatică a unui misterios scriitor african de care îl despart câteva decenii, autor al unui roman cu efect hipnotic asupra tuturor celor care îl lecturează.

Indiciile sunt firave și, urmându-le, străbate un complicat periplu spațial, temporal și sufletesc și ascultă mărturii la a doua sau chiar a treia mână.

Aceasta este trăsătura cărții care m-a impresionat și mai mult.

Că, deși Mbougar Sarr e modern în scriitură și tematică, uzează de structurii narative vechi de când lumea, cu povești în povești în povești în povești, precum în Panciatantra sau în O mie și una de nopți.

Christopher Nolan, cartea asta e și mai abitir decât Inception al domniei tale.

Oricât de alambicată ar fi această poveste, autorul nu o scapă niciodată din mână.

Cum ar putea, când cartea sa este, în fapt, un imn închinat poveștii ca minciună deturnatoare de vieți și binecuvântare împotriva absurdului.

Ce ne spune Yann Martel în Viața lui Pi ne spune și Mohamed Mbougar Sarr în Cea mai tainică amintire a oamenilor.

Iată profesiunea de credință a acestuia din urmă:

Viața mea, ca orișice viață semăna cu o serie de ecuații. După ce le-ai stabilit gradul, termenii, necunoscutele și complexitatea, ce mai rămâne? Literatura. Nu rămâne niciodată decât literatura. Indecenta literatură, ca răspuns, ca o problemă, ca o credință, ca orgoliu, ca viață.

De asta trebuie sa continuăm să scriem și să citim literatură.

Ca să fim în viață.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru un final grandios al aventurii în lumea Premiilor Goncourt.

Sezon de Oscar 2024 – The Wonderful Story of Henry Sugar

Dacă ai văzut două filme de Wes Anderson, le-ai văzut pe toate.

Spun două, pentru că, dacă e doar unul, poți avea impresia că regizorul a experimentat stilistic.

Dar nu, acesta îi e felul: geometrie vermeeriană, culori renoiriene și o puzderie de actori mari puși în ipostaze neobișnuite sau chiar dubioase.

The Wonderful Story of Henry Sugar este unul dintre cele patru scurtmetraje realizate de cineast pentru Netflix și bazate pe povestiri de Roald Dahl, precum și cel care a primit nominalizare la Oscar la această categorie, unde va și triumfa de altfel.

După The French Dispatch and Asteroid City, pelicule mai degrabă dezamăgitoare, The Wonderful Story of Henry Sugar reușește să reînvie magia din The Grand Budapest Hotel, cu care are multe în comun.

O poveste în poveste în poveste, despre tipul cel de zahăr amintit care poate vedea fără să-și folosească ochii, precum și transformarea sufletească pe care o suferă în atingerea acestui har.

Descrisă astfel, e o aiureală, însă West Anderson o compune cum numai el știe și, pornind de la un alter ego al lui Roald Dahl, impecabil jucat de inimitabilul Ralph Fiennes, parcurgem pasionante deveniri de sine pe mai multe planuri narative, cu de departe cea mai hazlie, dar nu derizorie utilizare a practicilor Yoga pe care le-am văzut vreodată în vreun film.

Vizual, The Wonderful Story of Henry Sugar e desăvârșit, dar cel îl face de-a dreptul adorabil este partea auditivă.

Chiar și cei mai acerbi critici ai lui Anderson sunt nevoiți a recunoaște că face minuni cu interpreții săi, iar scurtmetrajul de față nu se abate de la această înaltă normă.

Deși american, cineastul uzează îndeobște de un umor sec, de sorginte britanică, pe care îl absorb impecabil Ralph Fiennes și Benedict Cumberbatch, care devine mai bun pe an ce trece.

Dar, pentru că o parte a acestei istorisiri cu tâlc se petrece în India, mi-a fost mare drag să îi revăd pe Ben Kingsley, nemuritor Gandhi, dar și pe Dev Patel, vagabondul milionar, care a crescut în ditamai actorul capabil să nu fie cu nimic mai prejos decât coloși cu care împarte afișul.

Toți aceștia declamă replicile amuzante și cu tâlc ale parabolei bunului și cartoforului samaritean cu o seriozitate expresivă care e veritabilă muzică literară pentru cine o poate asculta în original.

Ediția aceasta a Oscarurilor are deja multe categorii cu deznodământ dinainte știut.

Cea a scurtmetrajelor de ficțiune e una dintre ele.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Poor Things

The Zone of Interest

O delicatesa cu multe E-uri

budapest-hotelThe Grand Budapest Hotel este o delicatesa ce trebuie tratata ca atare. Nu conteaza ca iti creste colesterolul imoralitatii, nici faptul ca nu e naturala. Ingredientele si modul cum arata sunt suficiente sa ti-o doresti, sa o savurezi si sa te bucuri de remanenta deliciului mult timp dupa.

Wes Anderson ia o povestea in cheie Big Fish si o malaxeaza bine cu ceva Life of Pi, isi presara si propriul ingredient stilistic si revarsa multe E-uri: Exceptionali actori in Entuziasmante roluri ingrosate, beneficiind de un scenariu Evident absurd, dar dezastruos de comic. Cu doua exceptii, nu o sa ii amintesc pe toti acesti formidabili artisti, pentru ca una dintre placerile filmului este exact aceasta, de a fi nevoit sa recunosti in roluri chiar si fugitive figuri si nume care altminteri ar tine capul de afis.

Unul dintre cei doi care fac exceptie este Ralph Fiennes. Nici nu se putea altfel; asa cum oul tine maioneza, asa si el duce filmul in carca prin capacitatea sa uluitoare de debita cele mai elevate platitudini, pentru a trece apoi la expresii licentioase fara macar sa-i tremure vocea. In The Grand Budapest Hotel Fiennes este intruchiparea umorului sec, de sorginte englezesc, dar fara a purta, insa, vreo marca specific britanic-insulara. Ca o paranteza, acest spatiu al hotelului este o metafora a cosmopolitismului care, oricat de decadent, este preferabil nationalismului stupid care caracteriza perioada istorica in care este plasata asa-zisa actiune.

budapest-hotel2

Al doilea este un veteran pe care nu l-am mai vazut de ceva vreme – F. Murray Abraham. Interpretul de neuitat al lui Salieri isi reia aici rolul de narator angajat, care a trait ce a ce spune si poate ce nu spune. Oricum, sa-i ascult acea voce seducatoare, cu fine modulatii, a fost o alta placere in sine, iar Morgan Freeman sau Ian McKellen se pot teme deja ca au un rival de temut in arta povestitului.

Furati de hazul scenariului si al personajelor si de frumusetea renoiriana a imaginilor, se poate usor ignora mesajul mai adanc al filmului, care il leaga de cele doua pelicule pe care le-am amintit mai sus. O poveste se transforma pe masura ce trece de la o persoana la alta, pentru ca fiecare filtreaza adevarul prim prisma propriilor prejudecati sau nevroze, asa ca, pe masura ce lantul se lungeste, veridicitatea se subtiaza.

Dar lumea are nevoie de povesti.

Fara povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc dezolant, decrepit si lipsit de confort.

Cu povesti, The Grand Budapest Hotel este un loc stralucitor, amuzant si cu o viata mai intensa decat viata insasi.

budapest-hotel3