Viata lui Pi de Yann Martel. O carte despre care multi spun ca este exceptionala. Dupa ce am citit-o, numarul acestora a crescut cu unul.
Viata lui Pi e un roman ca un triptic. Are trei parti distincte tematic, interesante luate separat, dar captivante impreuna.
Prima are un iz de Midnight Children si prezinta zbaterile unui adolescent indian, care cocheteaza in paralel cu hinduismul, crestinismul si islamismul. Martel reuseste cum rar mi-a fost dat sa vad sa jongleze cu toleranta religioasa si cu diatriba impotriva ingustimii in cadrul acelorasi pagini.
Aceasta tripla initiere religioasa nu dureaza prea mult, pentru ca personajul nostru, membru al unei familii care detine o gradina zoologica, intreprinde o calatorie pe mare care se sfarseste printr-un naufragiu. Numai Pi, protagonistul, se salveaza pe o barca, pe care, insa, isi mai gasesc locul un urangutan, o hiena si un tigru, care poarta foarte ineditul nume de Richard Parker.
Cam doua treimi din carte se petrec in acest spatiu restrans, in care Pi are de infruntat foamea, setea, dar si teroarea gandului ca ar putea fi sfasiat in orice moment de Richard Parker. Foarte ciudat pentru un tigru, dar foarte comun pentru un om, acest nume nu lasa niciodata povestirea sa devina una de supravietuire pura, ci obliga cititorul sa ramane permanent intr-un spatiu ambiguu, anticipand astfel lovitura pe care Martel o da cu cea de-a treia parte a tripticului.
In privinta acesteia, m-as fi asteptat la orice – tragic, comic, apodictic, dar nu la cruzimea stralucita cu care Yann Martel descompune starea emotionala pe care o acumulasem pana atunci si o directioneaza catre ceea ce isi propusese inca din start, dar pierdusem eu din vedere. Din comoditate, am sa ma folosesc de un reper deja universal: un Inception al credintei.
Exista foarte multi intelectuali cu pretentii ateist-rationaliste care dau „share” pe Facebook la diverse manifeste anti-religie, unele justificate, altele nu. Pentru ei, Viata lui Pi este o demonstratie fix pe limba lor asupra necesitatii existentei lui Dumnezeu.
1 Comments