Un Robinson mai oropsit

By Iulian in Carti 1 Comment

Viata lui Pi de Yann Martel. O carte despre care multi spun ca este exceptionala. Dupa ce am citit-o, numarul acestora a crescut cu unul.

Viata lui Pi e un roman ca un triptic. Are trei parti distincte tematic, interesante luate separat, dar captivante impreuna.

Prima are un iz de Midnight Children si prezinta zbaterile unui adolescent indian, care cocheteaza in paralel cu hinduismul, crestinismul si  islamismul. Martel reuseste cum rar mi-a fost dat sa vad sa jongleze cu toleranta religioasa si cu diatriba impotriva ingustimii in cadrul acelorasi pagini.

Aceasta tripla initiere religioasa nu dureaza prea mult, pentru ca personajul nostru, membru al unei familii care detine o gradina zoologica, intreprinde o calatorie pe mare care se sfarseste printr-un naufragiu. Numai Pi, protagonistul, se salveaza pe o barca, pe care, insa, isi mai gasesc locul un urangutan, o hiena si un tigru, care poarta foarte ineditul nume de Richard Parker.

Cam doua treimi din carte se petrec in acest spatiu restrans, in care Pi are de infruntat foamea, setea, dar si teroarea gandului ca ar putea fi sfasiat in orice moment de Richard Parker. Foarte ciudat pentru un tigru, dar foarte comun pentru un om, acest nume nu lasa niciodata povestirea sa devina una de supravietuire pura, ci obliga cititorul sa ramane permanent intr-un spatiu ambiguu, anticipand astfel lovitura pe care Martel o da cu cea de-a treia parte a tripticului.

In privinta acesteia, m-as fi asteptat la orice – tragic, comic, apodictic, dar nu la cruzimea stralucita cu care Yann Martel descompune starea emotionala pe care o acumulasem pana atunci si o directioneaza catre ceea ce isi propusese inca din start, dar pierdusem eu din vedere. Din comoditate, am sa ma folosesc de un reper deja universal: un Inception al credintei.

Exista foarte multi intelectuali cu pretentii ateist-rationaliste care dau „share” pe Facebook la diverse manifeste anti-religie, unele justificate, altele nu. Pentru ei, Viata lui Pi este o demonstratie fix pe limba lor asupra necesitatii existentei lui Dumnezeu.

Similitudini suedeze

By Iulian in Carti, Filme 2 Comments

Am terminat de curand un scurt, dar nici pe departe usor, roman al lui Par Lagerkvist, Moartea lui Ahasverus, si m-am trezit facand o multime de paralele cu o alta opera de marca, A saptea pecete, regizat de Ingmar Bergman.

Ambele au teme profunde, atat de profunde ca niste recitiri/revizionari sunt mai mult decat indicate: credinta, cautarea, pierderea si regasirea ei, sensul existentei umane. Si cartea si filmul folosesc fundalul istoric al Evului Mediu, o perioada imbibata de superstitii si temeri escatologice, dar pe care le prelucreaza si le transforma in reflectii ale omului dintotdeauna.

Amandoua creatiile sunt un pic paradoxale: autorii evita pe cat pot briz-brizurile stilistice, dar cu toate acestea, devin foarte vizuale. Prin cateva randuri, Lagerkvist schiteaza sugestiv imaginea unor pelerini dormind claie peste gramada, iar cat despre pelicula lui Ingmar Bergam, daca vrei sa alegi o scena memorabila, o poti face la intamplare.

Mediile in care se desfasoare dramele existentiale ale romanului, respectiv filmului, sunt mizerabile, purulente si insalubre, dar maiestria celor doi creatori sta in a ocoli aceste aspecte si a scoate in fata goliciunea sufleteasca si tulburarile interioare, care dor mai mult decat cele mai acute suferinte fizice.

Si Moartea lui Ahasverus si A saptea pecete prezinta diverse nivele de interpretare. Poti sa citesti/privesti, sa te minunezi si sa te gandesti sau, cunoscand diversele simboluri medievale, sa te minunezi si mai tare de cata expresivitate au avut cei doi in a le prelucra si integra operelor lor.

Ahasverus se refera la mitul evreului ratacitor, care, pentru vina de a-L fi batjocorit pe Iisus pe drumul Golgotei, a fost osandit sa bantuie pe pamant pana la Judecata de Apoi; mentalul colectiv din perioade Marii Ciume care a devastat Europa in secolul al XIV-lea este excelent redat de Bergman (scena flagelantilor ramane, in opinia mea, una dintre cele mai tulburatoare pe care le-a dat nastere cinematografia), iar „dansul mortii” (motiv recurent in folclorul medieval) din finalul filmului a devenit una dintre acele imagini copiate si pastisate copios de-a lungul timpului.

Insa, cel mai important lucru pe care il au in comun A saptea pecete si Moartea lui Ahasverus este ca amandoua sunt creatii de o valoare incontestabila.