kirsten dunst | Caiet de insemnari

Apocalypse Soon sau despre beneficiile insensibilității

By Iulian in Filme 14 aprilie 2024 0 Comment

Cândva în vara lui 2016, călătoream de la Craiova la București cu trenul.

La Caracal s-au urcat lângă minte doi americani din personalul civil de la Deveselu.

Am intrat în vorbă cu ei.

Ne-am înțeles bine de tot, deși, pe parcurs, am constatat că nutreau apăsate simpatii republicane și antipatii față de imigranți, erau deținători de arme și urmau să voteze fără doar și poate cu Donald Trump.

Spre finalul călătoriei, cel dintre ei care, paradoxal, părea mai liniștit și mai tăcut, a spus:

Va curge sânge în America, lucrurile nu mai pot continua așa.

M-am minunat auzindu-l, însă, la cum au evoluat lucrurile în timpul președinției respective, n-a fost foarte departe de adevăr.

De aici și până la război civil pare a fi cale lungă.

Există, totuși, tot mai multe păreri că în America de azi polarizarea și frustrările au ajuns exact în acel punct care precedă un conflict fratricid. Iar faptul că posesia unei arme de foc e parte din cultura locului n-are darul să detensioneze situația.

Aceasta este premisa pe care o ia Alex Garland în Civil War și o duce mai departe, cu rezultate fabuloase din punct de vedere strict cinematografic și neplăcute din punct de vedere emoțional.

Filmul urmărește odiseea unui grup de jurnaliști care străbat o Americă sfâșiată de violență și secesiune, ca să îi ia interviu președintelui, baricadat în Casa Albă, înainte ca acesta să fie răsturnat de una dintre taberele adverse.

Am folosit pluralul într-adins, pentru că e foarte puțin clar în Civil War cine se bate cu cine.

Iar asta nu e o slăbiciune a filmului, ci o mostră a coerenței lui. Alex Garland vrea să redea un peisaj dantesc și hiperbolic al degradării Americii, iar pentru asta nu aderă la vreo ideologie clară.

Pe parcurs, protagoniștii sunt martori și înregistrează vizual atrocități comise de toate părțile (noțiunea de luare de prizonieri nu există). Poate că aici e o mică hibă logică a peliculei.

Pe un asemenea Armaghedon, e greu de crezut că fotoreporterii noștri ar beneficia aievea de protecția și deschiderea atâtor tabere (nu toate, după cum veți descoperi în cea mai cruntă scenă a filmului).

Dar asta e un neajuns minor, pentru că Civil War nu e un film de război per se, ci își propune să pătrundă în resorturile psihologice ale unei specii aparte de oameni – jurnaliștii din zonele de conflict.

Oare cum sunt construiți oamenii aceștia, încât se pot pune în pericol doar pentru a surprinde o imagine emblematică?

Și cum rezistă psihic la ororile la care nu numai că sunt expuși nemijlocit, dar de care trebuie chiar să se apropie?

Civil War nu dă multe explicații despre contextului în care e plasată acțiunea și nu o face nici în această privință.

E treaba noastră să decodăm personalitățile personajelor.

Iar în acest sens beneficiem de ajutor din partea unor interpretări excelente.

Kirsten Dunst e punctul focal al filmului, cu atitudinea ei obosită de viață, obosită de moarte. Povara lucrurilor pe care le-a văzut îi e oglindită pe chip. Dar dezumanizarea nu este completă. Se mai găsește dincolo de ea solidaritate cu colegii de breaslă și spirit oblăduitor față de o colegă tinerică, jucată de Cailee Spaeny, al cărei traseu emoțional, mai puțin subtil, e invers, de la inocență la oportunism.

Wagner Moura (extraordinarul căpitan Nascimento din Tropa de elite sau Escobar din serialul eponim) e remarcabil de bine adaptat rigorilor hollywoodiene și redă ipostaza bufonului și a nebunului, indispensabilă pentru profesia aceasta, iar simpaticul Stephen McKinley Henderson, cu figura sa deosebită, e vocea rațiunii, dar și a sacrificiului (da, cele două pot coexista într-un individ, iar asta e unul dintre aspectele înălțătoare ale naturii umane).

Jesse Plemmons s-a ferit cât a putut să-și facă publică prezența în această producție, iar efectul apariției sale este astfel potențat. O fi președintele interpretat de Nick Offerman răul final al filmului, dar nu e și cel care îți poate strica somnul.

Civil War e o suită de secvențe memorabile. Cele exploziv-belicoase îi ies impecabil lui Alex Garland, însă cele de acalmie spulberată de un eveniment brutal și cutremurător au darul să se imprime în memorie nepermis de apăsat.

Chiar când scriu aceste rânduri, vuiesc agențiile de știri despre atacul Iranului asupra Israelului.

Sunt convins că acolo, în acea zona a globului devenită incandescent de fierbinte, sunt deja câțiva smintiți dedicați care ne vor arata adevărata față a războiului.

Cea hâdă.

Sezon de Oscar 2022 – The Power of the Dog

By Iulian in Filme 9 februarie 2022 0 Comment

S-au anunțat nominalizările pentru Oscarurile din 2022, cu surprizele și dezamăgirile lor, așa că vă invit să deschidem oficial sezonul chibițatului și al datului cu părerea chiar cu favoritul acestei ediții, The Power of the Dog.

The Piano e un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

The Power of the Dog este un film lent, excelent jucat, care dezvăluie aspecte adânci, nu tot timpul plăcute, despre natura umană.

Ce diferențiază aceste două producții este perioada de aproape trei decenii care le desparte, răstimp în care Jane Campion a mai înaintat în vârstă, și-a mai nuanțat arta cinematografică, a rulat o căsnicie, a crescut niște copii.

De aceea, acolo unde The Piano e fățiș, The Power of the Dog e mai subtil, unde primul e mai agitat meteorologic, al doilea e mai molcom, unde primul e exotic, al doilea e mai așezat.

În amândouă, însă, predomină viziunea preponderent feminină, ușor caustică, dar deloc eronată, asupra relațiilor dintre indivizi și dintre sexe.

E greu de vorbit despre acțiune în The Power of the Dog, ci mai degrabă despre despre atmosferă și despre conflictele surde pe care le înconjoară.

Pentru că, deși nu se trage vreun foc de armă în acest western, totul este despre dueluri la fel de brutale pentru reglările de conturi între pistolari.

Cowboy-ul înveterat Phil e nemulțumit că fratele mai cizelat și-a luat drept nevastă o văduvă cu copil deja adolescent și o terorizează psihologic neabătut. De la un punct, chiar își pune în cap să-l ia pe al puber sub aripă, ca să scoată om din el.

Pare simplu, dar nu este.

Aici este marea calitate a filmului, deplasarea ipostazelor și percepția noastră asupra lor, pe care le rulăm din nou imediat după finalul de mare efect, dintr-odată luminați asupra multor scene care anterior nu păruseră decât balast.

De aici rezultă și că împărțirea nominalizările pentru interpretare pe care le-a adunat The Power of the Dog este un pic arbitrară.

Ce-i drept, Benedict Cumberbatch (ce ghinion că e în același an cu Will Smith, campion de ordin sentimental) pare ca dictează tot ce se mișcă emoțional pe cuprinsul peliculei, așa că încadrarea sa la actor principal e firească.

Poate că și Jesse Plemons, remarcabil de blând și convențional, merge pus la actor secundar, dar ce facem cu Kisten Dunst și fațetele ei? E soție, e cumnată, e mamă, e victimă, e vinovată, e nevinovată. Pentru un rol chiar mai simplu și mai redus ca durată decât al ei, Patricia Neal din Hud a luat Oscarul pentru rol principal. Facă-se voia Academiei și a criteriilor ei.

Cât despre Kodi Smit-McPhee, un Napoleon Dynamite cu explozie întârziată, vă las pe voi să judecați unde trebuie plasat în economia acestui incredibil joc de putere.

Această fină urzeală de agresiuni e condusă de Jane Campion cu o poezie insuportabilă, cu o precizie infinitezimală a stării de neliniște și cu o ambiguitate atât de studiată, încât e greu să îi zdruncine cineva poziția de favorit absolut la trofeul pentru pentru regie.

Aud că și pentru scenariu adaptat o paște aceeași soartă, așa că în dimineața când aflăm rezultatele, cineasta neozeelandeză va avea brațele încărcate de statuete.

Dar să păstrăm un pic de rezervă, să vedem ce ne rezervă restul panopliei de nominalizări de anul acesta.

The Mitchells vs the Machines

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

Sezon de Oscar 2017 – Hidden Figures

By Iulian in Filme 20 februarie 2017 0 Comment

Pentru ca n-au fost multumiti cu modul cum au bifat corectitudinea politica fata de afro-americani in filme precum Moonlight sau Fences, ambele mai gri din punct de vedere al valorilor morale infatisate, cei din Academie s-au gandit sa mearga la sigur cu Hidden Figures.

Daca peliculele mai sus amintite au subiecte la care as intampina oarece dificultati in a le rezuma, in cazul de fata rezolv chestiunea in doi timpi si trei cuvinte: The Help cu ecuatii.

Adica femei de culoare din anii ’50-’60, luptand pentru emancipare printre albi inchistati in discriminare, dar beneficiind de ajutorul catorva dintre acestia, mai deschisi la minte.

Singura diferenta este ca, de data aceasta, nu mai este vorba despre patura servitoarelor, ci de a matematicienelor de la NASA in plina cursa de cucerire a spatiului.

Cele trei eroine sunt Taraji P. Henson, vaduva si mama cu intelect stralucit, Janelle Monae (care a mai bifat un rol reusit si in Moonlight), inginera aspiranta, ambitioasa si locvace, si adorabila Octavia Spencer (un argument suplimentar in favoarea paralelei cu The Help), mama inteleapta si supervizoare informala cu nas pentru informatica si schimbarile ce le va aduce.

Fiecare beneficiaza de un fir narativ, pe cat de inaltator, pe atat de conventional; momentele de afirmare ale celor trei sunt atat de previzibile, incat le intuiesti cu minute bune inainte. Taraji P. Henson are parte si de o dezvoltare amoroasa, vajnicul si neabatutul pretendent fiind Mahershala Ali, la fel de charismatic aici ca si in Moonlight, chiar si intr-un rol ∞ mai schematic.

Nu desconsider povestea reala pe care se bazeaza Hidden Figures, ba chiar am fost miscat sa vad la final imagini cu cele trei doamne din realitate, insa, ca intreg, scenariul este un enorm cliseu. Luat cu de-amanuntul, in schimb, ofera nenumarate momente memorabile, unele amuzante, altele induiosatoare.

Cat despre cele care descriu cat de apasatoare era discriminarea la care erau supuse persoanele de culoare, nu prin cartiere de snobi, ci intr-un mediu cu oameni despre care ai crede ca aveau ceva in cap, chiar si daca extragem radacina patrata din exagerarea hollywoodiana, tot au avut darul sa ma faca pe mine, fata palida, sa ma simt stanjenit de cat de incuiati erau semenii mei acum doar cateva decenii.

Printre personajele secundare ii regasim pe Kevin Costner, intr-un rol supus aceluiasi pacat al conventionalitatii ca restul filmului, dar pe care il abordeaza cu o energie pe care nu i-am mai vazut-o de ani buni, precum si pe Kirsten Dunst, care reuseste fara dificultati sa se faca nesuferita, asa cum ii impune ipostaza de sefuta cu prejudecati.

Costumele si decorurile sunt realizate cu grija pentru detaliu, rezultand astfel un cadru istoric bine conturat, in care aceasta naratiune motivationala se poate desfasura in voie.

Hidden Figures + 1 limonada = 2 h petrecute placut

Manchester by the Sea