Gata! Filmele americane cu si despre politisti, cu oarece pretentii de seriozitate, au cazut cu o treapta mai jos, acum ca am vazut Tropa de elite. Asta inseamna ca pelicule precum L.A. Confidential sau Dirty Harry au ajuns pe locul 2, Training Day de-abia va prinde cupele europene, iar traznai precum Miami Vice sau The Righteous Kill vor retrograda in liga secunda.

Daca ati vizionat mult laudatul Cidade de Deus, aveti un punct de plecare in a va convinge ca nu spun bazaconii, pentru ca unul dintre scenaristi e acelasi, Braulio Mantovano, iar el scrie din nou despre ce stie mai bine, cloaca infractionala din favelele din Rio de Janeiro si eforturile politiei de a o starpi.

Numai ca regizorul de aici, Jose Padilha, a renuntat la nuantele aramii ale lui Fernando Meirelles si la aerul cam prea poetic al gangsterilor, in favoarea unei imagini realist colorate, dinamice, care ii are in centru, asa cum o arata si titlul, pe membrii unei trupe de elita, al caror scop este deparazitarea strazilor din Rio de Janeiro.

Sa nu cumva sa intelegeti gresit, obiectivul lor nu este popularea inchisorilor, ci depopularea cartierelor, asa ca treburi gen cititul drepturilor sau pusul catuselor lipsesc cu desavarsire din metodologia lor. Ei ochesc si trag, in traficanti si politisti corupti deopotriva. In fruntea acestor implacabili este capitanul Nascimento, un tip atat de dur, ca insusi Clint Eastwood l-ar imbratisa si i-ar spune: Tu esti fiul pe care mi l-am dorit intotdeauna.

Insa capitanul e om si nimic din ce e omenesc nu-i este strain: raidurile pe care le conduce se desfasoara noaptea, asa ca oboseala se acumuleaza, stresul asijderea, sotia e insarcinata si are nevoie de sprijin. Nu-i de mirare ca il bate gandul sa se retraga, dar, ca un om cu un inalt simt al datoriei, stie ca nu poate face asta pana nu isi gaseste un inlocuitor pe masura.

Doua alte personaje isi fac astfel loc: Andre, un tip educat si cu bun simt, care se agata inca de iluzia ca poti face si scoala si politie in acelasi timp, si Neto, un pachet de impulsivitate, care are gustul sangelui in gura si ar dace orice sa intre in grupul celor de elita. Firele narative ale celor doi dezvolta filmul si il transforma dintr-un simplu carnagiu, intr-un tablou cuprinzator al realitatilor contemporane braziliene, cu studenti de bani gata care intermediaza traficul de droguri si isi ascund putreziciunea morala prin activitati ONG-istice, sau cu politisti corupti, pentru care meseria este o afacere.

Cred ca ar exista destui care ar blama violenta acestui film, dar, datorita a ce stiam din alte parti si a povestii lui coerente, mie unuia, un fapt mi se pare limpede: pe strazile din Rio de Janeiro este un razboi, o jungla in care fete de 13 ani mor de SIDA si pustani de aceeasi varsta merg cu pistoalele dupa ei, iar pentru a stavili un astfel de flagel, cineva trebuie sa faca treburile murdare. Concluzia mea pare barbara, dar la ea au ajuns si altii, printre care si cei de la Festivalul de la Venetia, care au oferit filmului distinctia suprema in 2008.

Tropa de Elite este o cronica exceptionala a unei lupte crancene, de care speram sa stam cat mai departe.

P.S. Va vine sa credeti ca, printre toate cele de mai sus, au fost si scene in care am ras cu pofta?