Am prins necaz pe romani

mandariinid1Daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz, nu alta! Cum se poate, domne’, noi, urmasii dacilor si romanilor si contemporanii Simonei Halep, sa nu fim in stare sa facem un film nominalizat la Oscar, si sa reuseasca georgienii?

Cine sunt, ba, georgienii astia? La fotbal nu s-au remarcat, la scrima nu, parca pe la patinaj artistic sa mai fi auzit de ei.

Si mai frustrant este ca Mandariinid nu este vreun film deprimant, care subliniaza cu voluptate aspectele mizerabile ale existentei, asa cum fac romanii (mai nou nu le mai ajunge contemporaneitatea si s-au intors si catre trecut – vezi Aferim), ci este un manifest anti-razboi care poate sa miste si pe cei mai cainosi combatanti din lume.

In regiunea separatista georgiana Abkhazia, unde se bat unii ca chiorii leit ca in Ucraina acum, un minoritar eston, Ivo, isi ajuta prietenul, Margus, sa stranga mandarinele dintr-o livada prea mare doar pentru puterile lor.

Taman pe ulita unde locuiesc are loc o ciocnire intre o trupa de gruzini si doi mercenari ceceni, pe care Ivo ii intalnise cu putin timp inainte, scena in care s-a pozitionat drept cel mai tare BMF pe care l-am vazut vreodata (da, capitanul Nasciemento tocmai a fost detronat). Din incaierare supravietuiesc doi, cate unul de fiecare parte si amandoi raniti. Ivo ii recupereaza si spitalizeaza in casa sa.

Din acest moment, Mandariinid mi s-a detonat pur si simplu in inima si schijele sale ideatice mi-au patruns ireversibil in suflet.

mandariinid2

Toti cei patru interpreti sunt impecabili in rolurile ce le sunt rezervate, insa trebuie sa insist asupra lui Ivo, interpretat de Lembit Ulfsak. Retinut, impunator, intelept – un ideal indepartat de realitate, ati zice. Insa refuz sa accept ca, undeva, prin locuri nestiute si urgisite de razboi, nu exista oameni ca Ivo, care au curajul sa infrunte arme impotriva lor si sa le faca sa coboare cu un sentiment de rusine.

Regia lui Zaza Urushadze este precisa si chiar poetica pe alocuri, iar actiune nu e neaparat realista, insa momentele care o compun se succed cu inteligenta si chiar cu umor simplu si retinut, ca si personajul central al filmului. La fel de simpla, dar patrunzatoare este si superba muzica a lui Niaz Diasamidze, ale carei ieremiade instrumentale intregesc o realizare cinematografica in fata careia ma inclin cu smerenie.

Spuneam ca, daca as fi un roman nationalist, as crapa de necaz. Noroc ca nu sunt, iar Mandariinid m-a convins inca o data ca e cea mai mare prostie pe care putea-o face.

mandariinid3

 

 

Lasa un comentariu.