Slavit fie numele Hollywood-ului, caci a ridicat anatema de pe fiul risipitor Mel Gibson! Dupa ce a suparat pe multa lume cu apucaturile sale behaviorist-evanghelice, acest actor si regizor remarcabil (sa nu ne ferim de cuvinte) a reintrat in gratiile Cetatii Filmului cu Hacksaw Ridge.
E interesant de aflat ce anume i-a inmuiat pe membrii Academiei, pentru ca prezenta pelicula poarta aceeasi amprenta ideologica tendentioasa a cineastului, insa cu niste tuse care dovedesc ca Mel n-a renuntat la scoala filmelor de actiune din anii ’90.
Hacksaw Ridge e siropos la inceput, musteste de clisee in bucata rezervata instructiei, abunda de violenta in a doua jumatate si livreaza o morala asa de unilaterala, incat, aparent, nu difera prea mult de Pearl Harbour. Insa diferenta dintre Michael Bay, un simplu specialist al bubuielii, si un regizor mare, pentru ca Mel Gibson a fost si este un regizor mare, este ca acesta din urma reuseste sa faca din insiruirea sa cinematografica inegala o experienta care te captiveaza si chiar te inalta.
Pana la batalia propriu-zisa, filmul curge atat de conventional, incat ma tot intrebam cum de i-a suflat Mel Gibson nominalizarea lui David Mackenzie (Hell or High Water); dar incepe carnagiul si imi dau seama de ce.
E nevoie sa fii inzestrat cu mai mult decat o didactica stiinta a filmarii pentru a orchestra o asa invalmaseala de sunete, imagini, figuranti, montaj si efecte speciale care ingretoseaza si te fac sa tresalti involuntar. Mel Gibson ne convinge ca razboiul e cea mai groaznica initiativa umana, desi oroarea e atenuata de momente de un ridicol delicios: soldatul care ridica un trunchi de om mutilat si mitraliaza din spatele lui ca Rambo sau durul Vince Vaugh (o contradictie in sine) tras pe o patura, in timp ce improasca plumbi cu puscociul automat.
Bucata belicoasa a filmului e si cea care explica de ce povestea lui Desmond Toss, medicul care refuzat sa poarte arma si sa isi ucida semenii, desi n-a sovait in fata pericolului, e una care merita spusa si reamintita fiecarei generatii.
Ca protagonist, Andrew Garfield a fost o alegere fireasca: nu numai ca seamana cu personajul real, pe care avem privilegiul de a-l vedea la final, dar silueta zvelta si bonomia copilaroasa il pun in necesara contradictie cu aerele cazone ale partenerilor de ecran. Nimic spectaculos in prestatia sa pana la secventele eroice, pe care mai sa le consider neverosimile, daca n-as fi stiut ca pornesc de la o realitate verificabila.
In acele momente de tensiune, se releva reusita sa interpretativa; nu se transforma intr-un supraom pe care plesnesc muschii, ci isi pastreaza acelasi aer plapand, dar animat de o constiinta a datoriei pe care, tu, spectatorul, ajungi sa o sustii cu ardoare si cu teama. O nominalizare la Oscar muncita si meritata.
Hacksaw Ridge ne transmite doua mesaje. Unul e pacifist in dulcele stil partinitor american.
Celalalt e imbucurator:
Mel Gibson is old, but not too old for this shit.