Sezon de Oscar 2017 – Nocturnal Animals

Da, s-a terminat oficial sezonul Oscarurilor, si inca intr-un mod de pomina, insa, ca si in alti ani, vizionari tardive imi releva pelicule care ar fi meritat mai mult atentie din partea Academiei.

In cazul de fata, mi se pare aproape insultator ca Nocturnal Animals n-are decat o amarata de nominalizare, pentru actor in rol secundar, in timp ce pelicule inferioare din punct de vedere estetic, precum Hacksaw Ridge sau Hidden Figures, au fost blagoslovite cu mai multe.

Era greu pentru regizorul Tom Ford sa se strecoare in categoria dirijorilor, insa chiar l-au nedreptatit nefacandu-i loc la scenariu adaptat, unde s-au regasit Lion si Hidden Figures.

Argumentul care imi sustine revolta este ca Nocturnal Animals opereaza pe trei planuri narative, impecabil imbinate intru nelinistea privitorului: o patroana de galerie de arta, cu o viata goala si casnicie muribunda, primeste un manuscris de la primul sot, iar povestea macabra pe care o lectureaza o impinge sa rememoreze traseul dureros al relatiei cu respectivul consort.

Inteligenta scenariului consta in faptul ca o impinge atat pe protagonista, cat si pe tine, spectatorul teoretic detasat, spre eroarea euristica a narativitatii, despre care au scris Daniel Kahneman et comp.

Un construct fictiv – romanul scris de sot – capata sensuri, pe masura ce genereaza anamneza cititoarei, iar noi acceptam succesiunile de amintiri si de evenimente imaginare ca pe ceva natural si le conferim sensuri la randul nostru. Satisfactia de final (eu, unul, am simtit-o si va invit si pe voi sa fiti la fel de sinceri) este, insa, iluzorie si nu demonstreaza decat ca suntem un lector in fabula ascultator, care s-a lasat prada unei manipulari de manual.

Aceasta este cinematografia de calitate: iti ofera lectii practice despre limitele auto-controlului emotional si cognitiv.

Scenariul functioneaza si pentru ca beneficiaza de un montaj elaborat cu precizie, precum si de imagini si decoruri care sustin alternanta planurilor narative (luxul impersonal din cel real vs. desertul amenintator-poetic din cel fictiv). Si aici ar fi fost loc de niste nominalizari.

Cei doi actori principali, Amy Adams si Jake Gyllenhaal nu aveau ce pretentii sa emita, au prestatii corecte, dar departe de potentialul pe care l-au etalat cu alte ocazii. De foarte mare efect sunt aparitiile episodice ale lui Michael Sheen (care are un minunat discurs despre beneficiile absurditatii) si Laura Linney, odioasa si lucida in rolul mamei.

Nominalizarea pentru rol secundar al lui Michael Shannon ii mai mantuieste pe cei din Academie. S-a vorbit mult despre faptul ca a fost preferat lui Aaron Taylor-Johnson, aureolat de castigarea Globului de Aur la aceeasi categorie. Acesta din urma face un rol detestabil, adecvat mecanismului psihologic pe care filmul vrea sa il puna in miscare, e un dezaxat imprevizibil si sfidator, cu reactii ample, care prind usor la public.

De cealalta parte, Michael Shannon, cu figura-i brazdata, vocea hipnotica si glasul de tabagist, reuseste sa se intrupeze intr-un personaj mai palpabil decat toate celelalte si sa fure, fara exceptie, prim-planul in fiecare scena in care apare. Intr-un fel, duelul actoricesc dintre el si Aaron Taylor-Johnson este, in miniatura, acelasi precum cel dintre Denzel Washington si Cassey Affleck – interpretarea ce mosteneste teatrul si cea pe care numai filmul, cu specificul sau, o poate genera si exploata.

Nocturnal Animals mi-a readus aminte de ce e indicat ca la Oscaruri sa luam aminte nu numai la favoriti, ci si la marginalizati.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

Manchester by the Sea

Hidden Figures

Lion

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Hacksaw Ridge

Slavit fie numele Hollywood-ului, caci a ridicat anatema de pe fiul risipitor Mel Gibson! Dupa ce a suparat pe multa lume cu apucaturile sale behaviorist-evanghelice, acest actor si regizor remarcabil (sa nu ne ferim de cuvinte) a reintrat in gratiile Cetatii Filmului cu Hacksaw Ridge.

E interesant de aflat ce anume i-a inmuiat pe membrii Academiei, pentru ca prezenta pelicula poarta aceeasi amprenta ideologica tendentioasa a cineastului, insa cu niste tuse care dovedesc ca Mel n-a renuntat la scoala filmelor de actiune din anii ’90.

Hacksaw Ridge e siropos la inceput, musteste de clisee in bucata rezervata instructiei, abunda de violenta in a doua jumatate si livreaza o morala asa de unilaterala, incat, aparent, nu difera prea mult de Pearl Harbour. Insa diferenta dintre Michael Bay, un simplu specialist al bubuielii, si un regizor mare, pentru ca Mel Gibson a fost si este un regizor mare, este ca acesta din urma reuseste sa faca din insiruirea sa cinematografica inegala o experienta care te captiveaza si chiar te inalta.

Pana la batalia propriu-zisa, filmul curge atat de conventional, incat ma tot intrebam cum de i-a suflat Mel Gibson nominalizarea lui David Mackenzie (Hell or High Water); dar incepe carnagiul si imi dau seama de ce.

E nevoie sa fii inzestrat cu mai mult decat o didactica stiinta a filmarii pentru a orchestra o asa invalmaseala de sunete, imagini, figuranti, montaj si efecte speciale care ingretoseaza si te fac sa tresalti involuntar. Mel Gibson ne convinge ca razboiul e cea mai groaznica initiativa umana, desi oroarea e atenuata de momente de un ridicol delicios: soldatul care ridica un trunchi de om mutilat si mitraliaza din spatele lui ca Rambo sau durul Vince Vaugh (o contradictie in sine) tras pe o patura, in timp ce improasca plumbi cu puscociul automat.

Bucata belicoasa a filmului e si cea care explica de ce povestea lui Desmond Toss, medicul care refuzat sa poarte arma si sa isi ucida semenii, desi n-a sovait in fata pericolului, e una care merita spusa si reamintita fiecarei generatii.

Ca protagonist, Andrew Garfield a fost o alegere fireasca: nu numai ca seamana cu personajul real, pe care avem privilegiul de a-l vedea la final, dar silueta zvelta si bonomia copilaroasa il pun in necesara contradictie cu aerele cazone ale partenerilor de ecran. Nimic spectaculos in prestatia sa pana la secventele eroice, pe care mai sa le consider neverosimile, daca n-as fi stiut ca pornesc de la o realitate verificabila.

In acele momente de tensiune, se releva reusita sa interpretativa; nu se transforma intr-un supraom pe care plesnesc muschii, ci isi pastreaza acelasi aer plapand, dar animat de o constiinta a datoriei pe care, tu, spectatorul, ajungi sa o sustii cu ardoare si cu teama. O nominalizare la Oscar muncita si meritata.

Hacksaw Ridge ne transmite doua mesaje. Unul e pacifist in dulcele stil partinitor american.

Celalalt e imbucurator:

Mel Gibson is old, but not too old for this shit.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

 

 

Sezon de Oscar 2017 – Hell or High Water

S-au anuntat nominalizarile la Oscar, asa ca lansez si eu seria de articole dedicate principalelor pelicule angrenate in aceasta cursa. Avanpremiera a avut loc mai demult, cand va povesteam despre Arrival.

***

Sezonul incepe, oficial, cu Hell or High Water, o creatie care, ca si favoritul La La Land, demonstreaza ca un gen aproape cazut prada uitarii se poate intoarce in atentia publicului cu o energie renascuta.

Ce se intampla si se vede in filmul regizat de David MacKenzie intruneste toate categoriile unui western: cowboy care jefuiesc banci, serifi care ii haituiesc, blugi prafuiti, palarii cu boruri largi, pistoale si puscoace, muzica de la mama ei din patria crescatorilor de vite pintenati si tinuturi parcurse in goana, nu a cailor, ci a cailor putere.

Cu toate acestea, Hell or High Water nu face reverente apasate catre clasicele genului si are un aer proaspat, dinamic si actual. Latronicia celor doi frati, intepretati cu amenintator aplomb de Ben Foster si corecta retinere de Chris Pine, este si o critica la adresa sistemului financiar, care a degradat mediul si a saracit patura sociala traditionala a Americii si a impins-o catre faradelege.

De partea cealalta, cuplul de politisti care le iau urma celor doi rascumpara toata corectitudinea politica pe care cinematografia hollywoodiana ne obliga sa o ingurgitam de ani buni. Personajul lui Gil Birmingham, jumatate mexican, jumatate indian si catolic practicant pe deasupra este tinta unor glume atat de bune din partea partenerului, incat ar starni un haz nebun, chiar si daca i-ar reveni unui actor mediocru. Insa marea reusita a filmului este ca i le ofera lui Jeff Bridges, care le molfaie pe sub mustata cu un accent rural care numai lui ii poate iesi atat de bine. Nu-i vorba, nici victima sa nu se lasa mai prejos in cateva situatii:

Are you interested in hearing about these robberies or are you just gonna sit there and let the Alzheimer’s run its course?

Montaj alert, testosteron si umor la greu. Cam asta e Hell and High Water, un film cu si despre barbati, pe care il vor iubi si femeile.

Arrival